Categorii

Audienţă acordată participanţilor la Întâlnirea „Economie de comuniune”, promovată de Mişcarea Focolarinilor (4 februarie 2017)

Iubiţi fraţi şi surori,

Sunt bucuros să vă primesc ca reprezentanţi ai unui proiect de care sunt interesat cu sinceritate de mult timp. Adresez fiecăruia dintre voi salutul meu cordial şi îi mulţumesc îndeosebi coordonatorului, prof. Luigino Bruni, pentru cuvintele sale respectuoase. Şi mulţumesc şi pentru mărturii.

Economie şi comuniune. Două cuvinte pe care cultura actuală le ţine bine separate şi adesea le consideră opuse. Două cuvinte pe care voi în schimb le-aţi unit, primind invitaţia pe care v-a adresat-o în urmă cu douăzeci şi cinci de ani Chiara Lubich, în Brazilia, când, în faţa scandalului inegalităţii în oraşul Sao Paolo, a cerut întreprinzătorilor să devină agenţi de comuniune. Invitându-vă să fiţi creativi, competenţi, dar nu numai asta. Întreprinzătorul este văzut de voi ca agent de comuniune. Punând în economie germenul bun al comuniunii, aţi început o profundă schimbare în modul de a vedea şi de a trăi întreprinderea. Întreprinderea nu numai că nu poate să distrugă comuniunea dintre persoane, ci poate s-o edifice, poate s-o promoveze. Cu viaţa voastră arătaţi că economia şi comuniunea devin mai frumoase când sunt una alături de alta. Mai atractivă este economia, dar şi mai frumoasă este comuniunea, deoarece comuniunea spirituală a inimilor este şi mai deplină atunci când devine comuniune de bunuri, de talente, de profituri.

Gândindu-mă la angajarea voastră, aş vrea să vă spun astăzi trei lucruri.

Primul se referă la bani. Este foarte important ca în centrul economiei de comuniune să fie comuniunea câştigurilor voastre. Economia de comuniune este şi comuniune a profiturilor, expresie a comuniunii vieţii. De multe ori am vorbit despre bani ca idol. Biblia ne spune asta în diferite moduri. Nu întâmplător prima acţiune publică a lui Isus, în Evanghelia lui Ioan, este alungarea vânzătorilor din templu (cf. 2,13-21). Nu se poate înţelege noua Împărăţie adusă de Isus dacă nu ne eliberăm de idoli, dintre care unul din cei mai puternici este banul. Aşadar, cum se poate să fi vânzători pe care Isus nu-i alungă? Banul este important, mai ales când nu este şi de el depinde hrana, şcoala, viitorul copiilor. Dar devine idol atunci când devine scop. Avariţia, care nu întâmplător este un păcat capital, este păcat de idolatrie pentru că acumularea de bani în sine devine scopul propriei activităţi. Isus, chiar El, a fost cel care a dat categoria de „stăpân” al banului: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”. Sunt doi: Dumnezeu sau banul, anti-Dumnezeul, idolul. Asta a spus Isus. La acelaşi nivel de opţiune. Gândiţi-vă la asta.

Când capitalismul face din căutarea profitului singurul său scop, riscă să devină o structură idolatră, o formă de cult. „Zeiţa noroc” este tot mai mult noua divinitate a unei anumite modalităţi de a face bani şi a întregului sistem al hazardului care distruge milioane de familii din lume, şi pe care voi pe bună dreptate îl contrastaţi. Acest cult idolatru este un surogat al vieţii veşnice. Fiecare produs (maşini, telefoane…) îmbătrânesc şi se consumă, dar dacă am bani sau credite pot să-mi cumpăr imediat altul, înşelându-mă că înving moartea.

Se înţelege, aşadar, valoarea etică şi spirituală a alegerii voastre de a pune profiturile în comun. Modul cel mai bun şi mai concret pentru a nu face din bani un idol este de a-i împărtăşi, a-i împărtăşi cu alţii, mai ales cu săracii, sau pentru a-i face pe tineri să studieze şi să lucreze, învingând tentaţia idolatră cu comuniunea. Când împărtăşiţi şi dăruiţi profiturile voastre, faceţi un act de înaltă spiritualitate, spunând banului cu faptele: tu nu eşti Dumnezeu, tu nu eşti stăpân, tu nu eşti patron! Şi să nu uităm şi de acea filozofie şi teologie înaltă a bunicilor noastre care spuneau: „Diavolul intră prin buzunare”. Să nu uităm asta!

Al doilea lucru pe care vreau să vi-l spun se referă la sărăcie, o temă centrală în mişcarea voastră.

Astăzi se realizează multiple iniţiative, publice şi private, pentru a combate sărăcia. Şi toate acestea, pe de o parte, sunt o creştere în umanitate. În Biblie săracii, orfanii, văduvele, „rebutaţii” societăţii din acele timpuri, erau ajutaţi cu zeciuiala şi spicuirea grâului. Însă cea mai mare parte a poporului rămânea săracă, pentru că acele ajutoare nu erau suficiente ca să-i sature şi să-i îngrijească pe toţi. „Rebuturile” societăţii rămâneau mulţi. Astăzi am inventat alte moduri pentru a îngriji, a sătura, a-i instrui pe cei săraci, şi unele dintre seminţele Bibliei au înflorit în instituţii mai eficace decât cele din vechime. Motivul taxelor se află şi în această solidaritate, care este negată de evaziunea şi eludarea fiscală, şi care, înainte de a fi acte ilegale sunt acte care neagă legea fundamentală a vieţii: ajutorul reciproc.

Dar – şi asta nu se va spune niciodată îndeajuns – capitalismul continuă să producă rebuturi pe care după aceea ar vrea să le îngrijească. Principala problemă etică a acestui capitalism este crearea de rebuturi pentru a încerca apoi să le ascundă sau să le îngrijească pentru a nu le arăta. O gravă formă de sărăcie a unei civilizaţii este să nu reuşească să-i mai vadă pe săracii săi, care mai întâi sunt rebutaţi şi apoi ascunşi.

Avioanele poluează atmosfera, dar cu o mică parte din banii biletului vor planta copaci, pentru a compensa o parte din dauna creată. Societăţile hazardului finanţează campanii pentru a-i îngriji pe jucătorii patologici pe care ei îi creează. Şi ziua în care fabricile de arme vor finanţa spitale pentru a-i îngriji pe copiii mutilaţi de bombele lor, sistemul va ajunge la culmea sa. Aceasta este ipocrizia!

Economia de comuniune, dacă vrea să fie fidelă faţă de carisma sa, nu trebuie numai să îngrijească victimele, ci să construiască un sistem în care victimele să fie tot mai puţine, unde pe cât posibil ele să nu mai existe. Până când economia va produce doar o victimă şi va fi o singură persoană rebutată, comuniunea încă nu este realizată, sărbătoarea fraternităţii universale nu este deplină.

Aşadar trebuie insistat pe schimbarea regulilor jocului sistemului economico-social. A-l imita pe samariteanul milostiv al Evangheliei nu este suficient. Desigur, atunci când întreprinzătorul sau o persoană oarecare se întâlneşte cu o victimă, este chemat să se îngrijească, şi eventual, ca samariteanul milostiv, să asocieze şi piaţa (hangiul) la acţiunea sa de fraternitate. Ştiu că voi încercaţi să faceţi asta de 25 de ani. Dar trebuie acţionat mai ales înainte ca omul să se întâlnească cu tâlharii, combătând structurile de păcate care produc hoţi şi victime. Un întreprinzător care este numai samaritean milostiv face jumătate din datoria sa: îngrijeşte victimele de astăzi, dar nu le reduce pe cele de mâine. Pentru comuniune trebuie imitat Tatăl milostiv din parabola fiului risipitor şi să se aştepte acasă copiii, muncitorii şi colaboratorii care au greşit, şi acolo să fie îmbrăţişaţi şi să se facă sărbătoare cu şi pentru ei – şi să nu se lase blocaţi de meritocraţia invocată de fiul mai mare şi de atâţia, care în numele meritului neagă milostivirea. Un întreprinzător de comuniune este chemat să facă totul pentru ca şi aceia care greşesc şi părăsesc casa sa, să poată spera într-un loc de muncă şi într-o retribuţie demnă, şi să nu ajungă să mănânce cu porcii. Niciun fiu, niciun om, nici măcar cel mai rebel, nu merită roşcovele.

În sfârşit, al treilea lucru se referă la viitor. Aceşti 25 de ani ai istoriei voastre spun că comuniunea şi întreprinderea pot sta şi creşte împreună. O experienţă care deocamdată este limitată la un mic număr de întreprinderi, foarte mic dacă este confruntat cu marele capital din lume. Însă schimbările în ordinea spiritului, deci a vieţii, nu sunt legate de marile numere. Turma mică, lampa, o monedă, un miel, un mărgăritar, sarea, plămada: acestea sunt imaginile Împărăţiei pe care le întâlnim în Evanghelii. Şi profeţii au anunţat noua epocă de mântuire indicându-ne semnul unui prunc, Emanuel, şi vorbindu-ne despre un „rest” fidel, un mic grup.

Nu trebuie să fim mulţi pentru a schimba viaţa noastră: e suficient ca sarea şi plămada să nu se denatureze. Principala muncă de făcut este de a încerca să nu se piardă „principiul activ” care-i animă: sarea nu-şi face meseria crescând în cantitate, dimpotrivă, prea multă sare face pasta sărată, ci salvarea „sufletului” este dat de calitatea sa. De fiecare dată când persoanele, popoarele şi chiar Biserica s-au gândit să salveze lumea crescând în numere, au produs structuri de putere, uitându-i pe săraci. Să salvăm economia noastră, rămânând pur şi simplu sare şi plămadă: o muncă dificilă, pentru că totul decade cu trecerea timpului. Ce-i de făcut pentru a nu pierde principiul activ, „enzima” comuniunii?

Când nu erau frigiderele, pentru a păstra plămada mamă a pâinii se dădea vecinei un pic din propriul aluat frământat, şi când trebuiau să facă din nou pâine primeau un pumn de aluat frământat de la acea femeie, sau de la alta care îl primise la rândul său. Este reciprocitatea. Comuniunea nu este numai împărţire ci şi înmulţire a bunurilor, crearea de pâine nouă, de noi bunuri, de nou Bine cu majusculă. Principiul viu al Evangheliei rămâne activ numai dacă-l dăruim, pentru că este iubire, şi iubirea este activă când iubim, nu când scriem romane sau când privim telenovele. Dacă în schimb îl ţinem cu gelozie în întregime şi numai pentru noi, se mucegăieşte şi moare. Şi Evanghelia se poate mucegăi. Economia de comuniune va avea viitor dacă o veţi dărui tuturor şi nu va rămâne numai în „casa” voastră. Dăruiţi-o tuturor, şi mai întâi săracilor şi tinerilor, care sunt cei care au mai mare nevoie de ea şi ştiu să fructifice darul primit! Pentru a avea viaţă din belşug trebuie învăţat să se dăruiască: nu numai profiturile întreprinderilor, ci pe voi înşivă. Primul dar al întreprinzătorului este propria persoană: banul vostru, deşi important, este prea puţin. Banul nu salvează dacă nu este însoţit de dăruirea persoanei. Economia de astăzi, săracii, tinerii au nevoie înainte de toate de sufletul vostru, de fraternitatea voastră respectuoasă şi umilă, de voinţa voastră de a trăi şi numai după aceea de banul vostru.

Capitalismul cunoaşte filantropia, nu comuniunea. Este simplu a dărui o parte a profiturilor, fără a îmbrăţişa şi a atinge persoanele care primesc acele „firimituri”. În schimb, şi numai cinci pâini şi doi peşti pot sătura mulţimile dacă sunt împărtăşire a întregii noastre vieţi. În logica Evangheliei, dacă nu se dăruieşte totul nu se dăruieşte niciodată suficient.

Aceste lucruri voi le faceţi deja. Dar puteţi împărtăşi mai mult profiturile pentru a combate idolatria, a schimba structurile pentru a preveni crearea victimelor şi a rebuturilor; a dărui mai mult plămada voastră pentru a plămădi pâinea multora. „Nu”-ul spus unei economii care ucide să devină un „da” pentru o economie care face să se trăiască, pentru că împărtăşeşte, îi include pe săraci, foloseşte profiturile pentru a crea comuniune.

Vă urez să continuaţi pe drumul vostru, cu mult curaj, cu umilinţă şi bucurie. „Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie” (2Cor 9,7). Dumnezeu iubeşte profiturile şi talentele voastre dăruite cu bucurie. Faceţi deja asta; puteţi s-o faceţi şi mai mult.

Continuaţi să fiţi sămânţă, sare şi plămadă a unei alte economii: economia Împărăţiei, unde bogaţii ştiu să împărtăşească bogăţiile lor şi săracii sunt numiţi fericiţi. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.