Categorii

Audienţă acordată participanţilor la Capitulul General al Ordinului Fraţilor Minori Conventuali (17 iunie 2019)

Iubiţi fraţi!

Vă adresez cordialul meu bun-venit vouă, membri ai Capitulului General al Ordinului vostru. Îi mulţumesc noului ministru general, fratele Carlos Trovarelli. Spre el şi spre definitorii generali se îndreaptă felicitările mele pentru încrederea pe care fraţii au avut-o în ei.

Recent Sfântul Scaun a aprovat Constituţiile voastre reînnoite în Capitulul General Extraordinar din vara trecută. Pentru a recepta această revizuire, acum aţi discutat şi aţi aprobat noile Statute generale, care ating elemente esenţiale ale vieţii voastre fraterne şi misionare, cum sunt formarea, interculturalitatea, împărtăşirea şi transparenţa în gestiunea economică. Această muncă este obositoare, dar este oboseală bine dedicată! De fapt, Constituţiile sunt instrumentul necesar pentru a păstra patrimoniul carismatic al unui Institut şi pentru a-i asigura transmiterea viitoare. Ele, de fapt, exprimă modalitatea concretă a urmării lui Cristos propusă de Evanghelie, regulă absolută de viaţă pentru toţi consacraţii şi îndeosebi pentru discipolii sfântului Francisc de Assisi, care, în voturi, se angajează „să trăiască după forma sfintei Evanghelii” (cf. Sfântul Francisc, Testament, 14). Mă uimeşte mult acel sfat al lui Francisc dat fraţilor: „Predicaţi Evanghelia, dacă ar fi necesar şi prin cuvinte”: este un mod de a trăi. Dacă fiecare viaţă consacrată „se naşte din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi din primirea Evangheliei ca normă de viaţă” (Sinodul Episcopilor despre Cuvântul lui Dumnezeu, Propositio 24), viaţa franciscană în toate manifestările sale se naşte din ascultarea sfintei Evanghelii, aşa cum ne arată Sărăcuţul în Porţiuncula atunci când, după ce a ascultat relatarea urmării exclamă: „Asta vreau, asta cer, asta doresc să fac cu toată inima!” (Toma de Celano, Vita Prima, IX, 22).

Iubiţi fraţi, Evanghelie este pentru voi „regulă şi viaţă” (Sfântul Francisc, Regola bollata, I, 1) şi misiunea voastră nu este alta decât de a fi evanghelie vie, „exegeză vie a Cuvântului”, spunea Benedict al XVI-lea (Exortaţia apostolică post-sinodală Verbum Domini, 83). Evanghelia trebuie să fie vademecum-ul vostru. Ascultaţi-o mereu cu atenţie; rugaţi-vă cu ea; şi după exemplul Mariei „Fecioara făcută Biserică” (cf. Sfântul Francisc, Salut către Sfânta Fecioară Maria, 1), meditaţi-o cu asiduitate, aşa încât, asimilând-o, să vă conformaţi viaţa cu viaţa lui Cristos.

Această cale de urmare se caracterizează, înainte de toate, prin fraternitate, pe care Francisc o simţea ca pe un dar: „Domnul mi-a dat fraţi” (Testament, 14). Fraternitatea este un dar de primit cu recunoştinţă. Este o realitate mereu „în mişcare”, în construcţie, şi care de aceea cere contribuţia tuturor, fără ca vreunul să se excludă sau să fie exclus; în care nu există „consumatori” ci constructori (cf. Constituţii generale OFMConv, 55, 5). O realitate în care să se poată trăi parcursuri de ucenicie continuă, de deschidere spre celălalt, de interschimb reciproc; o realitate primitoare, dispusă şi disponibilă să însoţească; o realitate în care este posibil să se facă o pauză în viaţa zilnică, pentru a cultiva tăcerea şi privirea contemplativă şi astfel a recunoaşte în ea amprenta lui Dumnezeu; o realitate în care toţi vă consideraţi fraţi, atât slujitorii cât şi ceilalţi membri ai fraternităţii; o experienţă în care fiecare este chemat să iubească şi să hrănească pe fratele său, aşa cum mama iubeşte şi hrăneşte pe copilul său (cf. Sfântul Francisc, Regola bollata, IX, 11). Vă îndemn să alimentaţi fraternitatea voastră cu spiritul sfintei rugăciuni şi devoţiuni „căruia trebuie să-i slujească toate lucrurile vremelnice” (Sfântul Francisc, Regola bollata, V, 2). În acest mod, viaţa voastră fraternă în comunitate devine o formă de profeţie în Biserică şi în lume; şi devine o şcoală de comuniune, care trebuie exercitată mereu, după exemplul lui Francisc, în relaţie de iubire şi de ascultare cu păstorii.

O altă caracteristică a formei voastre de viaţă este minoritatea. Mie îmi place mult asta: să mă gândesc la minoritatea voastră. Aceasta este o alegere dificilă pentru că se opune logicii lumii, care caută succesul cu orice preţ, doreşte să ocupe primele locuri, faptul de a fi consideraţi ca stăpâni. Francisc vă cere să fiţi minori, după exemplul lui Isus care n-a venit pentru a fi slujit ci pentru a sluji (cf. Mt 20,27-28) şi care ne spune: „Cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor” (Mc 10,43-44). Aceasta să fie unica voastră ambiţie: să fiţi servitori, să vă slujiţi unii pe alţii. Trăită astfel, existenţa voastră va fi profeţie în această lume unde ambiţia puterii este o mare ispită.

Predicaţi pacea. Salutul franciscan care vă distinge este „Pace şi bine!”, „Shalom we tob”, în ebraică, pe care îl putem traduce bine cu reconciliere: reconciliere cu noi înşine, cu Dumnezeu, cu alţii şi cu creaturile, adică a trăi în armonie: pace care îţi aduce armonia. Este o reconciliere în cercuri concentrice, care porneşte de la inimă şi se extinde la univers – dar în realitate porneşte de la inima lui Dumnezeu, de la inima lui Cristos. Reconcilierea este preludiu al păcii pe care ne-a lăsat-o Isus (cf. In 14,27). O pace care nu este lipsă de probleme, ci care vine cu prezenţa lui Dumnezeu în noi înşine şi se manifestă în tot ceea ce suntem, facem şi spunem. Fie ca să puteţi fi mesageri ai păcii, înainte de toate cu viaţa şi apoi cu cuvintele. Fie care să puteţi fi, în orice moment, instrumente de iertare şi de milostivire. Comunităţile voastre să fie locuri în care să se experimenteze milostivirea, aşa cum vă cere sfântul Francisc în Scrisoare către un ministru: „Şi în asta vreau să cunosc dacă tu îl iubeşti pe Domnul şi mă iubeşti pe mine slujitor al său şi al tău, dacă te vei purta în această manieră, adică: să nu fie niciun frate în lume, care a păcătuit, cât este posibil de a păcătui, care, după ce a văzut ochii tăi, să nu se întoarcă fără iertarea ta, dacă el o cere; şi dacă n-ar cere iertare, cere-i tu lui dacă vrea să fie iertat. Şi dacă, după aceea, de mii de ori ar păcătui în faţa ochilor tăi, iubeşte-l mai mult decât pe mine pentru aceasta: ca tu să-l poţi atrage la Domnul; şi să ai mereu milostivire faţă de aceşti fraţi” (9-11). Nu există pace fără reconciliere, fără iertare, fără milostivire. Numai cel care are o inimă reconciliată poate să fie „slujitor” al milostivirii, constructor al păcii.

Pentru toate acestea este necesară o formare adecvată. Un drum de formare care să favorizeze în fraţi conformarea tot mai deplină cu Cristos. O formare integrală, care să implice toate dimensiunile persoanei. O formare personalizată şi permanentă, ca itinerar care durează toată viaţa. O formare a inimii, care să schimbe modul nostru de a gândi, de a simţi şi de a ne comporta. O formare la fidelitate, fiind conştienţi că astăzi trăim în cultura provizoriului, că acel „pentru totdeauna” este foarte dificil şi alegerile definitive nu sunt la modă. În acest context este nevoie de formatori solizi şi experţi în ascultare şi pe drumurile care conduc la Dumnezeu, capabili să-i însoţească pe alţii pe acest parcurs (cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică Vita consecrata, 65-66); formatori care să cunoască arta discernământului şi a însoţirii. Numai aşa vom putea modera, cel puţin în parte, hemoragia abandonurilor care loveşte viaţa sacerdotală şi consacrată.

Iubiţi fraţi, împart din inimă Binecuvântarea Apostolică vouă şi tuturor comunităţilor din Ordinul vostru. Mă rog pentru voi. Şi mă mângâie şi că ministrul general a spus că voi vă veţi ruga pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.