Categorii

Audienţă acordată comunităţii Seminarului Pontifical Regional din Puglia „Pius al XI-lea” (10 decembrie 2016)

SS. Papa Francesco - Sala Clementina: Pontificio Seminario Regionale Pugliese "Pio XI"  10-12-2016

SS. Papa Francesco – Sala Clementina: Pontificio Seminario Regionale Pugliese „Pio XI” 10-12-2016

Sâmbătă, 10 decembrie 2016, la Sala Clementină din Palatul Apostolic, Sfântul Părinte Francisc a primit în audienţă comunitatea Seminarului Pontifical Regional din Puglia „Pius al XI-lea”. Papa a adresat celor prezenţi un discurs liber, considerând citit textul pregătit anterior şi încredinţat celor prezenţi pe care îl prezentăm în continuare:

Iubiţi fraţi episcopi şi preoţi,

Dragi seminarişti,

Vă întâlnesc cu bucurie şi vă salut pe voi toţi care formaţi comunitatea Seminarului Pontifical Regional din Puglia „Pius al XI-lea”, însoţiţi de episcopii din regiune. Mulţumesc rectorului pentru cuvintele sale respectuoase şi vă salut în mod special pe voi, dragi seminarişti, care, slavă Domnului, sunteţi numeroşi.

Aş vrea să reiau pe scurt împreună cu voi ceea ce am spus în timpul Adunării Episcopilor Italieni în primăvara trecută despre identitatea şi slujirea preoţilor. Cu acea ocazie am descris slujirea unui preot printr-o triplă apartenenţă: Domnului, Bisericii, Împărăţiei. Desigur, o astfel de apartenenţă nu se improvizează, nici nu se naşte după hirotonire dacă înainte – întocmai în anii de seminar – ea nu a fost cultivată, păstrată, făcută să crească cu atenţie şi simţ de responsabilitate. Iată pentru ce astăzi aş vrea să profit de vizita voastre pentru a relua acea reflecţie, pe care o consider importantă şi pentru nişte tineri seminarişti care se pregătesc să devină preoţi.

Înainte de toate, cuvântul „apartenenţă” poartă în sine ideea de a se simţi parte dintr-un tot. Numai dacă ne simţim parte din Cristos, din Biserică şi din Împărăţie, vom merge bine în anii de seminar. Pentru a percepe totul trebuie ridicată privirea, a înceta să cred că eu sunt totul din viaţa mea. Primul obstacol care trebuie depăşit este aşadar narcisismul. Este ispita cea mai periculoasă. Nu începe şi nu se termină totul cu mine, pot şi trebuie să privesc dincolo de mine însumi, până când îmi dau seama de frumuseţea şi de profunzimea misterului care mă înconjoară, de viaţa care mă depăşeşte, de credinţa în Dumnezeu care susţine orice lucru şi orice persoană, şi pe mine. Cum voi putea să-mi dau seama de Cristos, dacă privesc numai la mine însumi? Cum voi reuşi să gust frumuseţea Bisericii, dacă unica mea preocupare este să mă salvez, să mă cruţ, să ies nevătămat din orice împrejurare? Cum voi putea să mă entuziasmez în aventura construirii Împărăţiei lui Dumnezeu, dacă orice entuziasm este frânat de frica de a pierde ceva din mine? În acest timp liturgic al Adventului, care face să răsune puternic invitaţia Domnului la veghere, suntem invitaţi să veghem asupra pericolului real de a fi narcisişti, pentru că fără această veghere niciun drum vocaţional nu este realmente posibil.

Apoi, a aparţine înseamnă şi a şti să intri în relaţie. Trebuie să ne pregătim să fim înainte de toate oameni de relaţie. Cu Cristos, cu fraţii cu care împărtăşim slujirea şi credinţa, cu toate persoanele pe care le întâlnim în viaţă. şi să ştim să trăim bine relaţiile se începe în seminar! Nu se poate crede că se merge spre preoţie fără a fi luat această hotărâre în inimă: vreau să fiu un om de relaţie. Aceasta să fie prima atenţie în aceşti ani, prima ţintă formativă. Pot să verific realmente, treptat ce trec anii şi hirotonirea se apropie, dacă progresez cu privire la această dimensiune: dacă creşte, se maturizează capacitatea mea relaţională. Construirea comunităţii, pe care într-o zi va trebui s-o conduceţi ca preoţi, începe în viaţa de toate zilele din seminar, fie între voi, fie cu persoanele pe care le întâlniţi pe drumul vostru. Nu vă simţiţi diferiţi de cei de vârsta voastră, nu consideraţi că sunteţi mai buni decât ceilalţi tineri, învăţaţi să staţi cu toţi, nu vă fie frică să vă murdăriţi mâinile. Dacă mâine veţi fi preoţi care trăiesc în mijlocul poporului sfânt al lui Dumnezeu, astăzi începeţi să fiţi tineri care ştiu să stea cu toţi, care ştiu să înveţe ceva de la fiecare persoană pe care o întâlnesc, cu umilinţă şi inteligenţă. Şi la baza tuturor relaţiilor să fie relaţia cu Cristos: treptat ce îl cunoaşteţi, ce îl ascultaţi, ce vă legaţi de El în încredere şi în iubire, însuşiţi-vă iubirea sa, puneţi-l în raporturile cu ceilalţi, deveniţi „canale” ale iubirii sale prin maturitatea voastră relaţională. Locul în care creşte relaţia cu Cristos este rugăciunea şi rodul cel mai copt al rugăciunii este mereu caritatea.

În sfârşit, apartenenţa trebuie confruntată cu opusul său, care este excluderea, rebutarea. Cel care creşte în apartenenţa la Cristos şi descoperă în El o privire care se îndreaptă spre toţi, cum poate în stilul său de viaţă să fie un om care exclude? Începeţi de la viaţa comună pe care o trăiţi în seminar: există cineva care este exclus? Care rămâne la margine? Apartenenţa voastră la Cristos vă cere să mergeţi în întâmpinarea lui, să-l aduceţi în centru, să-l ajutaţi să se simtă şi el parte din comunitate. Treptat ce creşteţi în simţul de apartenenţă la Biserică şi gustaţi frumuseţea fraternităţii, să ştiţi să cereţi de la voi înşivă să îndepliniţi truda iertării, în lucrurile mici ca şi în cele mari. Dacă nimic în viaţă nu ne exclude de la privirea milostivă a Domnului, de ce oare ar trebui atunci privirea noastră să excludă pe cineva?

Ştiu că sunteţi un seminar mare, vizitat de harul Domnului cu atâtea vocaţii. Această abundenţă este şi o responsabilitate. Trebuie să fim atenţi la calitatea drumului formativ, numerele nu sunt suficiente. Pentru aceasta, ca să puteţi merge mereu într-o bună calitate formativă, vă asigur rugăciunea mea, mulţumindu-vă pentru vizita voastră. Şi voi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.