Categorii

Aşteptând „Amoris laetitia”

Amoris-laetitiaAcum ştim cu certitudine măcar titlul următoarei Exortaţii apostolice: Amoris laetitia, bucuria iubirii, veselia iubirii, dar şi rodnicia şi creativitatea iubirii. Bogat în rezonanţe – şi în promisiuni – este cuvântul latin „laetitia”. După câteva mici, dar semnificative, indiscreţii – cu privire la numărul de pagini şi la numărul de paragrafe – acum avem ceva în plus. Un titlu. Dar numai un titlu, care, însă, aşa cum se întâmplă într-o lungă tradiţie eclezială, coincide cu un „incipit”. Aşa începe documentul: cu bucuria iubirii. După bucuria Evangheliei, acum bucuria iubirii. Francisc se deosebeşte înainte de toate prin „gaudium” şi prin „laetitia”. Semnalase asta încă înainte de a deveni papă, într-un discurs adresat cardinalilor, amintind, din Paul al VI-lea, „dulcea şi mângâietoarea bucurie de a evangheliza”.

Mai mult de asta nu avem: un titlu „bucuros”. La care putem uni o amploare de pagini şi de paragrafe care lasă să se înţeleagă, sau să se preguste, o amploare de dezvoltare şi de consideraţie a ceea ce, încă de la titlu, apare şi mai mult decât familie şi căsătorie. Apare ca „iubire”. Aici mă opresc. Dar cred că este legitim să ne întrebăm: cum am ajuns până aici? Poate fi util să recuperăm, în mod extrem de sumar, marile etape care ne-au adus până aici. În aceste zile „în octava Paştelui”, care fac să răsune cu atâta forţă vestea cea mai originară a Domnului înviat, putem recunoaşte cu sinceritate că, la început, totul începe acolo, în acel eveniment şi în acea veste. Dar apoi, în diferenţierea istoriilor creştine, suntem conduşi să identificăm specificul acestui document de acum iminent într-o istorie mult mai scurtă decât cei două mii de ani ai creştinismului. Ea îşi are începutul său în primul document „târziu-modern” care tratează chestiunea „matrimonială” într-un context nou. Suntem în 1880, în timpul pontificatului lui Leon al XIII-lea, la puţini ani de la „breşa de la poarta Pia” şi de la pierderea „puterii temporale”. Această istorie nouă, care începe numai atunci, este marcată profund de chestiuni instituţionale, juridice şi politice, care i-au caracterizat dezvoltarea, în bună parte din aceşti 140 de ani. Aşadar, chestiuni teologice şi chestiuni instituţionale s-au împletit într-o formă nouă, care nu are precedent în istoria Bisericii. Peste câteva zile, în lumina noului text, vom putea reciti această istorie în mod diferit. Acum însă putem s-o recuperăm, cel puţin în mod sumar.

1) Arcanum divinae sapientiae (1880), enciclică a lui Leon al XIII-lea

Toată marea tradiţie medievală, mediată în mod autoritar de Conciliul din Trento, asumă, cu această enciclică, problematica nouă şi inedită a unei re-afirmări a „competenţei ecleziale” în faţa competenţei statelor moderne asupra căsătoriei, pe care secolul al XIX-lea tocmai o inaugurase. Toate temele fundamentale tipice ale tradiţiei sunt astfel „filtrate” de această problemă nouă şi dramatică. În această enciclică se pun la punct „formele de gândire şi de acţiune” care apoi vor fi însuşite de Codul de drept canonic din 1917. Şi care vor deveni, timp de multe decenii, punctul de cotitură decisivă al înţelegerii „catolice” a căsătoriei, a familiei şi a iubirii. Cu calităţile sale şi defectele sale.

2) Casti connubii (1930), enciclică a lui Pius al XI-lea

După cincizeci de ani, în cu totul altă lume, Pius al XI-lea asumă o temă deosebită, ca aceea a opoziţiei faţă de „contracepţie” – admisă în acel an de confesiunea anglicană – drept „cheie de înţelegere” a căsătoriei şi a familiei. Renunţarea la „libertate” în contextul matrimonial este tradusă în norma unei sexualităţi pur „obiective”, aproape epurată de subiectivitate şi reglementată numai natural. Într-o îmbrăţişare între har şi natură care, după mult timp, va risca să devină asfixiantă. Şi să polarizeze tot mai mult raportul cu cultura civilă.

3) Humanae vitae (1968), enciclică a lui Paul al VI-lea

În pofida schimbării parţiale a limbajului introdusă de Conciliul al II-lea din Vatican şi a drumului spre o „personalizare” a căsătoriei şi a familiei, încă în 1968 găsim în Humanae vitae a lui Paul al VI-lea modul de a pune problema care provine de la Arcanum divinae sapientiae şi de la Casti connubii: căsătoria şi familia – ca locuri unice ale sexualităţii – sunt în întregime „predeterminate” de Dumnezeu, lăsând omului un spaţiu de responsabilitate aşa de mic încât rezultă adesea fictiv şi mereu foarte formal. O „generare responsabilă” devine o temă abstractă, căreia nu-i corespund „practici” realiste. Însă soluţia ineficace depinde de un mod de a gândi căsătoria şi familia „în contrast” cu cultura civilă modernă. Căsătoria şi familia se mai prestează să fie „folosite” ca redute antimoderniste şi ca rezerve de competenţă ecleziastică. Însă în această „folosire” suferă şi mortificări şi reduceri progresive.

4) Familiaris consortio (1981), exortaţie apostolică post-sinodală a lui Ioan Paul al II-lea

Chiar dacă în cadrul unei puternice continuităţi cu limbajul din secolul precedent, Familiaris consortioface două mari schimbări: pe de o parte introduce, chiar în titlu, expresia „familiaris”, care este nouă în magisteriu, care s-a ocupat din totdeauna de „căsătorie”, nu de familie. Precedentul este aici Conciliul al II-lea din Vatican şi regândirea sa eclezială a familiei. Însă a doua trecere decisivă este recunoaşterea deschisă a unei „diferenţieri” a societăţii, care apare de acum evidentă şi pentru Biserică. Nu există numai „familii în ordine”, ci şi „iregulare”, care nu mai sunt în mod automat „infame” şi „excomunicate”. Documentul lui Ioan Paul al II-lea nu face mult mai mult decât această „admitere”: dar este începutul unei mici revoluţii. Logica opoziţiei faţă de societatea civilă, inaugurată de Arcanum divinae sapientiae în 1880, după o sută de ani nu mai rezistă pe planul practic şi operativ, chiar dacă teoretic poate să mai dea vreo mică mângâiere. Opoziţia frontală trebuie înlocuită cu concilierea în diferenţiere. Este numai o misiune, nedezvoltată, dar în mod clar percepută şi indicată.

5) Amoris laetitia (2016), exortaţie apostolică post-sinodală a lui Francisc

Astfel se ajunge la Francisc. Şi aici ne oprim. Însă avem nu numai un document „necunoscut”, ci avem şi o lungă istorie recentă, avem un parcurs sinodal îngrijit, avem o exigenţă vie de convertire pastorală, avem o reluare viguroasă a consemnului conciliar. Vom citi vinerea viitoare rodul acestei elaborări articulate. Care ne va permite să recitim toată această istorie în mod nou. Deocamdată observăm că, şi numai pe planul „lexicului” – cel puţin al celui din titluri – „numele iubirii” se schimbă şi se transmit: de la „secretul înţelepciunii divine” se trece la „căsătorie castă”, apoi la „transmiterea vieţii umane”, apoi la „comuniunea familială”, pentru a ajunge în sfârşit la „bucuria iubirii”. În transparenţă vedem, prin aceste nume, cu apare o istorie complexă, suferită, problematică şi în acelaşi timp promiţătoare. Noul document va trebui să fie citit în această „respiraţie amplă”, în lunga anvergură a acestei istorii recente, dar nu strivire asupra istoriei foarte recente. În lumina acestui ultim document bucuros, toate celelalte vor lua, în mod inevitabil, culori şi forme noi. Aşa cum e bine să fie. Aşa cum a fost mereu, de fiecare dată când tradiţia a ştiut să se arate şi să se recunoască nu numai „vie”, ci şi „sănătoasă”.

De Andrea Grillo

(După www.settimananews.it, 1 aprilie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.