Categorii

Aşa invită Papa Francisc la redescoperirea spovezii

Vineri, 17 martie 2017, după-amiază, papa prezidează din nou o liturgie penitenţială şi pune din nou în centru sacramentul Spovezii. Francisc ca preot şi ca episcop mereu a spovedit mult. Şi este primul papă care îngenunchează public în faţa unui confesional pentru a primi iertarea păcatelor înainte de a fi mediatorul milostivirii lui Dumnezeu pentru alţii. Imaginea episcopului de Roma îngenuncheat în faţa unui preot în confesional este puternică pentru a transmite şi vizibil ceea ce crede şi învaţă Biserica: toţi avem nevoie de milostivire şi iertare, pentru că toţi suntem păcătoşi.

Păcătos iertat

„Sunt un păcătos la care Domnul a privit”, a declarat Francisc în primul său interviu la revista La Civilta Cattolica. Întâlnindu-i pe deţinuţii de la Palmasola, în Bolivia, în timpul călătoriei din iulie 2015 în America Latină, le-a spus: „În faţa voastră este un om iertat de păcatele sale multe…”. „Papa este un om care are nevoie de milostivirea lui Dumnezeu”, a repetat în cartea Numele lui Dumnezeu este milostivire. Şi la întrebarea despre ce sfaturi simte să dea unuia care se apropie de confesional a răspuns: „Ca să se gândească la adevărul vieţii sale în faţa lui Dumnezeu, ce anume simte, ce anume gândeşte. Ca să ştie să privească la sine însuşi şi la păcatul său cu sinceritate. Şi ca să se simtă păcătos, ca să se lase surprins, uimit de către Dumnezeu. Pentru ca El să ne umple cu darul milostivirii sale infinite trebuie să simţim nevoia noastră, golul nostru, mizeria noastră. Nu putem să fim mândri”.

Chemarea lui Matei

În viaţa lui Bergoglio, în decizia de a se face preot, sacramentul spovezii a avut un rol determinant. Amintind importanţa unor figuri de preoţi, l-a citat pe acel călugăr pe care l-a întâlnit din întâmplare într-o dimineaţă în biserica „San José”: „Mă gândesc la părintele Carlos Duarte Ibarra, duhovnicul pe care l-am întâlnit în parohia mea în acea zi de 21 septembrie 1953, în ziua în care Biserica îl celebrează pe sfântul Matei apostol şi evanghelist. Aveam 17 ani. M-am simţit primit de milostivirea lui Dumnezeu spovedindu-mă la el”. „A fost surpriza, uimirea unei întâlniri – a povestit în cartea-interviu El Jesuita – mi-am dat seama că mă aşteptau. Aceasta este experienţa religioasă: uimirea de a întâlni pe cineva care te aşteaptă. Din acel moment pentru mine Dumnezeu a devenit cel care te „anticipă”. Tu îl cauţi, dar El e cel care te găseşte cei dintâi. Vrei să-l întâlneşti, dar El e cel care îţi vine în întâmpinare cel dintâi”. Francisc a descris din nou chemarea, întâlnirea credinţei, ca un joc de priviri în omilia de la liturghia celebrată în piaţa Holguín, în Cuba, în septembrie 2015: „Iubirea sa ne precede. Privirea sa previne necesităţile noastre. El vede dincolo de aparenţe, dincolo de păcat, de faliment şi de nevrednicie”. Vede „demnitatea noastră de fiu, uneori mânjită de păcat, dar mereu prezentă în adâncul sufletului nostru. El a venit tocmai să-i caute pe cei care se simt nevrednici de Dumnezeu, nevrednici de ceilalţi”.

Nici „curăţătorie” nici „sală de tortură”

La întrebarea despre ce sfat ar da unui duhovnic, papa, reflectând asupra experienţei sale personale, a spus asta: „Să se gândească la păcatele sale, să asculte cu duioşie, să-l roage pe Domnul să-i dea o inimă milostivă ca a Lui, să nu arunce niciodată prima piatră pentru că şi el este un păcătos care are nevoie de iertare. Şi să încerce să se asemene cu Dumnezeu în milostivirea sa”. În cursul predicii sale zilnice la „Sfânta Marta”, Francisc a subliniat două riscuri posibile, primul din partea penitentului, al doilea din partea duhovnicului. A explicat că nu ne apropiem de confesional ca şi cum am duce o haină la curăţători: „O imagine pentru face să se înţeleagă ipocrizia celor care cred că păcatul este o pată, numai o pată, pe care e suficient să mergi la curăţătorie pentru ca să te spele şi totul să redevină ca înainte. Cum se duce la curăţătorie o giacă sau o haină: se pune în maşina de spălat şi gata. Însă păcatul este mai mult decât o pată. Păcatul este o rană, trebuie îngrijit, tratat”. Şi cu o altă ocazie a spus că un confesional nu trebuie să se transforme într-o sală de tortură: „Uneori poate să fie în cineva un exces de curiozitate, o curiozitate un pic bolnavă. Odată am auzit despre o femeie, căsătorită de mulţi ani, care nu se mai spovedea pentru că atunci când era o tânără de 13 sau 14 ani duhovnicul a întrebat-o unde îşi punea mâinile când dormea. Poate să existe un exces de curiozitate, în materie sexuală, mai ales. Sau o insistenţă de a da explicaţii deosebite care nu sunt necesare. Cel care se spovedeşte este bine ca să se ruşineze de păcat: ruşinea este un har care trebuie cerut, este un factor bun, pozitiv, pentru că ne face umili. Însă în dialogul cu duhovnicul trebuie să putem fi ascultaţi, nu să fim interogaţi. Apoi duhovnicul spune ceea ce are de spus sfătuind cu delicateţe”.

În faţa altuia

Francisc a explicat şi pentru ce este important de a face pasul, nu întotdeauna uşor, de apropiere de confesional. „A mă spovedi în faţa unui preot este un mod pentru a pune viaţa mea în mâinile şi în inima altuia, care în acel moment acţionează în numele şi în locul lui Isus. Este un mod pentru a fi concreţi şi autentici: a sta în faţa realităţii privind o altă persoană şi nu pe noi înşine reflectaţi într-o oglindă”. „Este adevărat că eu pot să vorbesc cu Domnul, să cer imediat iertare de la El, să-l implor. Şi Domnul iartă, imediat – a afirmat papa -. Dar este important ca eu să merg la confesional, să mă pun pe mine însumi în faţa unui preot care-l întruchipează pe Isus, să îngenunchez în faţa Maicii Biserici chemată să distribuie milostivirea lui Dumnezeu. Există o obiectivitate în acest gest, în îngenuncherea mea în faţa preotului, care în acel moment este medierea harului care ajunge la mine şi mă vindecă. M-a emoţionat mereu acel gest din tradiţia Bisericilor orientale, când duhovnicul îl primeşte pe penitent punându-i patrafirul pe cap şi un braţ în jurul umărului, ca într-o îmbrăţişare. Este o reprezentare plastică a primirii şi a milostivirii. Să ne amintim că nu suntem acolo înainte de toate pentru a fi judecaţi. Este adevărat că există o judecată în spovadă, dar există ceva mai mare decât judecata care intră în joc. Este faptul de a sta în faţa altuia care acţionează in persona Christi pentru a te primi şi a te ierta. Este întâlnirea cu milostivirea”.

Nostalgia vieţii ca preot

În primele luni de pontificat, în timpul veghii de Rusalii din 18 mai 2013, papa, vorbind liber, înainte de a cita câteva întrebări pe care obişnuia să le adreseze penitenţilor, a spus: „Eu când merg să spovedesc – încă nu pot, deoarece pentru a ieşi să spovedesc… de aici nu se poate ieşi, dar asta este o altă problemă – când eu mergeam să spovedesc în dieceza precedentă…”. Transpărea nostalgia faţă de viaţa preotului care nu lasă să-i scape nicio ocazie pentru a se apropia, a primi şi a ierta. Bergoglio, şi ca episcop şi cardinal, n-a încetat niciodată să fie duhovnic. Părintele Mario Peretti, preot milanez care a trăit mai mulţi ani la Buenos Aires, imediat după alegerea lui Francisc a povestit la Avvenire: „Odată l-am invitat să prezinte o carte, i-am spus că voi merge să-l iau cu maşina, dar mi-a răspuns: «Nu, nu, eu vin pe jos, este mai comod». Când a ajuns mi-a spus: «Vezi, pe stradă m-a văzut cineva ca preot (pentru că era îmbrăcat fără niciun semn episcopal) şi mi-a cerut să-l spovedesc. L-am spovedit în spatele unui chioşc de ziare, dacă aş fi venit cu maşina cu tine, n-aş fi avut această ocazie»”.

Milostivirea nu este un efort

Pentru Francisc milostivirea nu este un efort, nu este rezultatul unui efort, pentru că omeneşte vorbind capacitatea supraabundentă de primire şi de iertare a lui Dumnezeu poate să apară chiar excesivă, mai ales celor care practică „sportul” descris în mod eficace de Isus în Evanghelia lui Luca: „De ce priveşti paiul care este în ochiul fratelui tău şi nu-ţi dai seama de bârna care este în ochiul tău?”. Suntem milostivi faţă de alţii numai pentru că împărtăşim un dar pe care l-am primit mai înainte. Şi numai din această experienţă de milostivire, din experienţa păcătosului iertat, a păcătosului la care Dumnezeu a privit, se poate naşte misiunea Bisericii ca „lucrătoare de milostivire” în lume.

De Andrea Tornielli

(După Vatican Insider, 17 martie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.