Categorii

Apare în Italia o amplă biografie a lui Joseph Ratzinger

Biografie-BenedictXVILa 30 august apare în librăriile italiene Servitor al lui Dumnezeu şi al omenirii. Biografia lui Benedict al XVI-lea (Milano, Mondadori, 2016, 542 de pagini). Cartea este operă a lui Elio Guerriero, mult timp responsabil editorial la Jaca Book şi Edizioni San Paolo, timp de douăzeci de ani director al ediţiei italiene a revistei „Communio”. În anii Optzeci, l-a cunoscut pe cardinalul Ratzinger şi a îngrijit traducerea multor opere ale sale şi a câtorva antologii. Colaborator al ediţiei în italiană a Opera omnia (Libreria Editrice Vaticana), în această carte schiţează un portret al teologului şi Pontifului împărţit în nouăsprezece capitole. „Deja în anii tinereţii, şi apoi în anii de episcopat la München, Benedict al XVI-lea şi-a dat seama că comunitatea credincioşilor era destinată să devină minoritate în Europa”, scrie în concluzie autorul. Şi continuă: „Totuşi, mai bine o comunitate redusă numeric dar părtaşă de viaţa liturgică şi sacramentală şi gata să dea mărturie despre propria credinţă. Numai o comunitate de acest fel, care simte înţelegerea păstorilor, are un viitor în faţa sa, se strânge în jurul lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu, bunul samaritean care îngrijeşte rănile tuturor oamenilor. Pentru aceştia Papa a scris această carte, care nu este o operă de erudiţie. Se naşte, în schimb, din dorinţa de a genera o iubire pasionată faţă de Isus din Nazaret. Şi acesta este un har al pontificatului lui Benedict, urmărit cu tenacitate şi dus la capăt cu grija iubitoare a păstorului şi înţelepciunea matură a teologului”.

Din carte anticipăm prefaţa Papei Francisc, un interviu cu Benedict al XVI-lea, publicat în adaos şi aproape în întregime introducerea.

Legătura mea cu el

Prefaţa Papei Francisc

Această amplă biografie a predecesorului meu Benedict al XVI-lea este binevenită: oferă o lectură de ansamblu a vieţii sale şi a dezvoltării gândirii sale, credibile şi echilibrate.

Cu toţii în Biserică avem o mai datorie de recunoştinţă faţă de Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea pentru profunzimea şi echilibrul gândirii sale teologice, trăite mereu în slujba Bisericii până la responsabilităţile cele mai înalte, de prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei în timpul pontificatului foarte lung al lui Ioan Paul al II-lea şi în sfârşit de păstor universal. Contribuţia credinţei sale şi a culturii sale la un magisteriu al Bisericii capabil să răspundă la aşteptările timpului nostru, mai ales în cursul ultimelor trei decenii, a fost fundamental. Şi curajul şi determinarea cu care a înfruntat situaţii dificile au indicat drumul pentru a răspunde cu umilinţă şi adevăr, în spirit de reînnoire şi purificare.

Dar aş vrea să insist asupra faptului că în aceşti primi ani ai pontificatului meu legătura mea spirituală cu el rămâne deosebit de profundă. Prezenţa sa discretă şi rugăciunea sa pentru Biserică sunt sprijin şi întărire continuă pentru slujirea mea.

Am amintit adesea ultima audienţă de rămas-bun de la cardinali, la 28 februarie 2013, înainte de a părăsi Vaticanul, când a rostit acele cuvinte emoţionante: „Între voi este şi viitorul Papă, căruia deja astăzi îi promit reverenţa şi ascultarea mea necondiţionată”. Atunci nu puteam să ştiu că vor fi referite la mine. Dar în toate întâlnirile cu el am putut să experimentez nu numai reverenţă şi ascultare, ci şi cordială apropiere spirituală, bucurie de a ne ruga împreună, fraternitate sinceră, înţelegere şi prietenie, precum şi disponibilitate la sfătuire. Cine poate înţelege mai bine decât el bucuriile dar şi dificultăţile slujirii Bisericii universale şi a lumii de astăzi şi să fie apropiat spiritual de cel care este chemat de Domnul să-i poarte povara? De aceea rugăciunea sa este deosebite de preţioasă pentru mine, iar prietenia sa este plăcută.

Pentru Biserică prezenţa unui Papă emerit în afară de cel aflat în funcţie este o noutate. Şi pentru că se iubesc, este o noutate frumoasă. Într-un anumit sens exprimă în manieră deosebit de evidentă continuitatea slujirii petrine, fără întrerupere, ca inelele unuia şi aceluiaşi lanţ întărite de iubire.

Poporul sfânt al lui Dumnezeu în drum l-a înţeles foarte bine. De fiecare dată când Papa emerit, primind invitaţia mea, a apărut în public şi l-am putut îmbrăţişa în faţa tuturor, bucuria şi aplauzele celor prezenţi au fost sincere şi intense. Am fost foarte recunoscător lui Benedict al XVI-lea pentru că a voit să participe la deschiderea Jubileului Milostivirii, trecând prin Poarta Sfântă imediat după mine. Şi o intervenţie recentă a sa (L’Osservatore Romano, 17.3.2016), în care scoate în evidenţă ca „semn al timpurilor” faptul că „ideea milostivirii lui Dumnezeu devine tot mai centrală şi dominantă” şi că „omul de astăzi este în aşteptarea milostivirii”, demonstrează încă o dată în mod mai clar cum iubirea milostivă a lui Dumnezeu este filonul unificator cel mai profund din ultimele pontificate, mesajul cel mai urgent pe care Biserica în ieşire îl duce până la periferiile unei lumi marcate de conflicte, nedreptăţi şi dispreţ faţă de persoanele umane.

Misiunea Bisericii, slujirea lui Petru, prin variaţiile naturale ale situaţiilor şi ale persoanelor, sunt mereu vestire a iubirii milostive a lui Dumnezeu faţă de lume. Toată viaţa de gândire şi de opere a lui Joseph Ratzinger a ţintit spre acest scop şi în aceeaşi direcţie cu ajutorul lui Dumnezeu mă străduiesc să continui.

***

Slujirea rugăciunii

Interviu luat lui Benedict al XVI-lea

De Elio Guerriero

La Roma cerul este încărcat cu nori ameninţători, dar când ajung la Mater Ecclesiae, reşedinţa Papei emerit, o neaşteptată rază de soare exaltă jos armonia cupolei de la „Sfântul Petru” şi a grădinilor vaticane. „Paradisul meu”, a comentat într-o vizită precedentă Benedict al XVI-lea. Sunt introdus în sala care este şi biblioteca privată şi îmi vine în mod spontan să mă gândesc la titlul cărţii lui Jean Leclercq, Iubirea scrisorilor şi dorinţa lui Dumnezeu, citată de Benedict al XVI-lea în vestitul discurs de la Colegiul Bernardini la Paris.

Papa vine după câteva minute, salută cu zâmbetul şi respectul din totdeauna, apoi îmi spune: „Sunt la cincisprezece”. Nu înţeleg, motiv pentru care repetă: „Am citit cincisprezece capitole”. Sunt uimit în mod sincer. Câteva luni înainte îi trimisesem o bună parte din carte, nu m-aş fi aşteptat niciodată ca s-o citească în întregime. Îi dau celelalte capitole şi îi spun că de acum îmi mai lipseşte puţin. Este mulţumit de ceea ce a citit motiv pentru care adaug: „Vă deranjează dacă vă pun câteva întrebări în mod de interviu?”. Răspunde ca întotdeauna gentil şi practic: „Puneţi-mi întrebările, apoi îmi trimiteţi tot şi vedem”. Desigur respect indicaţiile. După câtva timp îmi scrie permiţând publicarea. Nu-mi rămâne decât să mulţumesc iar pentru încrederea acordată.

Sanctitate, vizitând ultima dată Germania, în 2011, dumneavoastră aţi spus: Nu se poate renunţa la Dumnezeu”. De asemenea: „Unde este Dumnezeu acolo este viitor”. Nu v-a părut rău că a trebuit să renunţaţi în Anul Credinţei?

Desigur că aveam la inimă să duc la împlinire Anul Credinţei şi să scriu enciclica despre credinţă care trebuia să încheie parcursul început cu Deus caritas est. Cum spune Dante, iubirea care mişcă soarele şi celelalte stele, ne împinge, ne conduce la prezenţa lui Dumnezeu care ne dăruieşte speranţă şi viitor. Într-o situaţie de criză, atitudinea cea mai bună este aceea de a ne pune în faţa lui Dumnezeu cu dorinţa de a regăsi credinţa pentru a putea continua pe drumul vieţii. La rândul său Domnul este foarte bucuros să primească dorinţa noastră, să ne dăruiască lumina care ne conduce în pelerinajul vieţii. Este experienţa sfinţilor, a sfântului Ioan al Crucii sau a sfintei Tereza a Pruncului Isus. Totuşi, în 2013 existau numeroase angajamente pe care consideram că nu le mai pot duce la capăt.

Care erau aceste activităţi?

Îndeosebi fusese deja fixată data Zilei Mondiale a Tineretului care trebuia să se desfăşoare în vara anului 2013 la Rio de Janeiro în Brazilia. Or, în această privinţă, eu aveam două convingeri foarte precise. După experienţa călătoriei în Mexic şi în Cuba, nu mă mai simţeam în stare să fac o călătorie aşa de angajantă. În afară de asta, cu direcţia dată de Ioan Paul al II-lea acestor zile, prezenţa fizică a Papei era indispensabilă. Nu se putea gândi la o legătură televizată sau la alte forme garantate de tehnologie. Şi aceasta era o circumstanţă pentru care renunţarea era o obligaţie pentru mine. În sfârşit, aveam încrederea sigură că şi fără această prezenţă a mea Anul Credinţei oricum va ajunge la bun sfârşit. De fapt, credinţa este un har, un dar generos al lui Dumnezeu oferit celor care cred. De aceea, aveam convingerea fermă că succesorul meu, aşa cum s-a întâmplat după aceea, va duce la fel la bunul sfârşit voit de Domnul iniţiativa începută de mine.

Vizitând bazilica din Collemaggio la Aquila, dumneavoastră aţi ţinut să depuneţi palium-ul pe altarul sfântului Celestin al V-lea. Îmi puteţi spune când aţi ajuns la decizia că trebuie să renunţaţi la exercitarea slujirii petrine pentru binele Bisericii?

Călătoria în Mexic şi în Cuba a fost pentru mine frumoasă şi emoţionantă din multe puncte de vedere. În Mexic am rămas uimit întâlnind credinţa profundă a atâtor tineri, experimentând pasiunea lor bucuroasă pentru Dumnezeu. La fel am fost uimit de marile probleme ale societăţii mexicane şi de angajarea Bisericii de a găsi, pornind de la credinţă, un răspuns la provocarea sărăciei şi a violenţei. În schimb, nu este nevoie de amintit în mod expres că în Cuba am rămas uimit să văd modul în care Raul Castro vrea să conducă ţara sa pe un nou drum fără a rupe continuitatea cu trecutul imediat. Şi aici am fost foarte impresionat de modul în care fraţii mei întru episcopat încearcă să găsească orientarea în acest proces dificil pornind de la credinţă. Totuşi, în aceleaşi zile am experimentat cu mare forţă limitele rezistenţei mele fizice. Mai ales mi-am dat seama că nu mai sunt în măsură să înfrunt în viitor zboruri transoceanice datorită problemei fusului orar. Desigur am vorbit despre aceste probleme şi cu medicul meu, profesorul Patrizio Polisca. În acest mod devenea clar că nu voi mai fi în stare să iau parte la Ziua Mondială a Tineretului la Rio de Janeiro în vara lui 2013: se opunea în mod clar problema fusului orar. De atunci a trebuit să decid într-un timp relativ scurt cu privire la data retragerii mele.

După renunţare mulţi îşi imaginau scenarii medievale cu uşi care se trântesc şi denunţări răsunătoare. Până acolo încât comentatorii înşişi au fost uimiţi, aproape dezamăgiţi, de decizia dumneavoastră de a rămâne în perimetrul „Sfântul Petru”, de a urca la mănăstirea Mater Ecclesiae. Cum aţi ajuns la această decizie?

Am vizitat de multe ori mănăstirea Mater Ecclesiae încă de la începuturile sale. Adesea am fost acolo pentru a participa la vespere, pentru a celebra acolo sfânta liturghie pentru toate călugăriţele care s-au succedat acolo. Ultima dată am fost cu ocazia aniversării întemeierii congregaţiei Surorilor Vizitandine. În timpul său, Ioan Paul al II-lea a decis ca acea casă, care anterior folosise ca locuinţă a directorului de la Radio Vatican, trebuia să devină un loc de rugăciune contemplativă, ca un izvor de apă vie în Vatican. Ştiind că în acea primăvară expira trieniul Vizitandinelor, mi s-a deschis aproape natural conştiinţa că acesta avea să fie locul în care să mă pot retrage pentru a continua în modul meu slujirea rugăciunii pentru care Ioan Paul al II-lea destinase acea casă.

Nu ştiu dacă aţi văzut şi dumneavoastră o fotografie făcută de un trimis al BBC care, în ziua renunţării dumneavoastră, prindea cupola de la „Sfântul Petru” lovită de un fulger [Benedict face semn cu capul că a văzut-o]. Pentru mulţi acea imagine a sugerat ideea decadenţei sau chiar a sfârşitului unei lumi. Însă acum îmi vine să spun: se aşteptau să deplângă un învins, un înfrânt al istoriei, dar eu văd aici un om senin şi încrezător.

Sunt pe deplin de acord. Eu ar fi trebuit într-adevăr să mă preocup dacă n-aş fi fost convins, aşa cum am spus la începutul pontificatului meu, că sunt un simplu şi umil lucrător în via Domnului. De la început cunoşteam limitele mele şi am acceptat, aşa cum am încercat să fac în viaţa mea, în spirit de ascultare. Apoi au fost dificultăţile mai mult sau mai puţin mari ale pontificatului, dar au existat şi atâtea haruri. Îmi dădeam seama că tot ceea ce trebuia să fac nu puteam să fac singur şi astfel eram aproape constrâns să mă pun în mâinile lui Dumnezeu, să am încredere în Isus de care, treptat ce scriam volumul meu despre El, mă simţeam legat cu o prietenie veche şi tot mai profundă. Apoi era Mama lui Dumnezeu, Mama speranţei care era un sprijin sigur în dificultăţi şi pe care o simţeam tot mai aproape în recitarea sfântului Rozariu şi în vizitele la sanctuarele mariane. În sfârşit, erau sfinţii, însoţitorii mei de călătorie de o viaţă: sfântul Augustin şi sfântul Bonaventura, maeştri mei ai spiritului, dar şi sfântul Benedict al cărui moto „a nu pune nimic înainte de Cristos” îmi devenea tot mai familiar, şi sfântul Francisc, sărăcuţul din Assisi, primul care a intuit că lumea este oglinda iubirii creatoare a lui Dumnezeu, de la care provenim şi spre care ne îndreptăm.

Deci numai mângâieri spirituale?

Nu. Drumul meu nu era însoţit numai de sus. În fiecare zi primeam scrisori nu numai de la cei mari ai pământului, ci şi de la persoane umile şi simple care ţineau să mă informeze că erau aproape de mine, că se rugau pentru mine. De aici şi în momentele dificile încrederea şi certitudinea că Biserica este condusă de Domnul şi că puteam, deci, să pun în mâinile sale mandatul pe care El mi l-a încredinţat în ziua alegerii. De altfel acest sprijin a continuat şi după renunţarea mea, motiv pentru care pot să fiu numai recunoscător Domnului şi tuturor celor care mi-au exprimat şi încă îmi manifestă afectul lor.

În salutul dumneavoastră de rămas-bun de la cardinali, la 28 februarie 2013, aţi promis de atunci ascultare faţă de succesorul dumneavoastră. Între timp am impresia că dumneavoastră aţi garantat şi apropiere umană şi cordialitate faţă de Papa Francisc. Cum este raportul cu succesorul dumneavoastră?

Ascultarea faţă de succesorul meu n-a fost pusă în discuţie niciodată. Dar apoi este sentimentul de comuniune profundă şi de prietenie. În momentul alegerii sale eu am simţit, ca mulţi, un spontan sentiment de recunoştinţă faţă de Providenţă. După doi pontifi care proveneau din Europa centrală, Domnul îşi îndrepta privirea ca să spunem aşa spre Biserica universală şi ne invita la o comuniune mai extinsă, mai catolică. Personal eu am rămas profund uimit încă din primul moment de disponibilitatea umană extraordinară a Papei Francisc faţă de mine. Imediat după alegerea sa a încercat să-mi dea telefon. Nereuşind această tentativă, mi-a telefonat încă o dată imediat după întâlnirea cu Biserica universală din balconul de la Sfântul Petru şi mi-a vorbit cu mare cordialitate. De atunci mi-a dăruit un raport minunat de patern-fratern. Adesea ajung aici la mine mici daruri, scrisori scrise personal. Înainte de a întreprinde mari călătorii, Papa mă vizitează mereu. Bunăvoinţa umană cu care mă tratează este pentru mine un har deosebit al acestei ultime faze a vieţii mele pentru care pot să fiu doar recunoscător. Ceea ce spune despre disponibilitatea faţă de ceilalţi oameni nu sunt numai cuvinte. Pune în practică asta cu mine. Domnul la rândul său să-l facă să simtă în fiecare zi bunăvoinţa sa. Pentru această mă rog Domnului pentru el.

***

Un om onest

O biografie a lui Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea – trebuie în mod necesar să pornească de la o constatare istorico-geografică. El s-a născut în Germania în 1927 în timpul urcării nefaste a nazismului care avea să lase atâta oroare în urma sa. Ca mulţi catolici germani, a crescut refuzând orice soi de violenţă, dar încercând şi să supravieţuiască valului de barbarii care din Germania s-a extins în mod periculos la întreaga Europă.

Tulburările de război l-au indus, în perioada formării, să se apropie de doi gânditori, Augustin şi Bonaventura, care puseseră timpul în centrul reflecţiei lor. Părintele african a situat iubirea lui Dumnezeu la originea istoriei şi harul său, anunţat de Isus, ca dar acordat slăbiciunii omului. Vechiul magister parizian, odată devenit ministru general al franciscanilor, împreună cu cotitura epocală adusă de sărăcuţul din Assisi a evidenţiat continuitatea în revelaţia lui Dumnezeu care, culminând în Isus Cristos, rămâne vie şi activă în timp în pofida slăbiciunii şi corupţiei instituţiilor. Însă, în pofida iluziilor milenariste ale lui Gioacchino da Fiore şi a rivalilor săi în fiecare epocă, nu se poate renunţa la ele în întregime. Împărăţia lui Dumnezeu vestită de Isus este desigur aproape prin prezenţa harului şi a sacramentelor dar, încă o dată, nu este în posibilităţile omului s-o realizeze sau chiar numai să-i grăbească venirea.

Susţinut de gândirea celor doi învăţători ai Bisericii, dar şi a doi teologi contemporani ca Henri de Lubac şi Hans Urs von Balthasar, la Conciliul al II-lea din Vatican Ratzinger a fost un adversar convins al viziunii naturaliste a scolasticii care încă domina în congregaţiile şi în universităţile pontificale romane. Totuşi, câţiva ani mai târziu, cu aceeaşi fermitate s-a distanţat de Rahner, Kung, teologii eliberării şi alţii care, după părerea sa, insistând excesiv asupra noutăţii, riscau să rupă firul tradiţiei. Pentru Ratzinger aceasta este ca un curs neîntrerupt care, mergând înapoi, conduce până la originile apostolice şi la Isus însuşi.

La Münche cardinalul a cunoscut Integrierte Gemeinde, o mică mişcare de creştini, induşi de oroarea nazistă să se regândească la veşnicul Israel şi la datoria de recunoştinţă a creştinilor faţă de poporul promisiunii. De la acest stimulent el a elaborat gândirea despre multele religii şi despre unica alianţă încheiată de Dumnezeu cu omenirea prin fiii lui Abraham. În această optică a luat formă gândirea sa despre revelaţia începută în alianţa de la Sinai şi dusă la plinătate de Isus cu noua lege proclamată pe muntele fericirilor.

Ca prefect al vechiului Sfânt Oficiu, Ratzinger a încercat să însoţească opera lui Ioan Paul al II-lea, punând în sfârşit capăt consecinţelor nefaste ale nazismului şi ale războiului şi amintind Europei nu numai de originile sale creştine ci şi de iubirea, de frumuseţea capabilă să plăsmuiască şi să dea forme de primire ţărilor şi oraşelor, ambientelor şi peisajelor.

Ca Papă, Benedict, aşa cum făcuse deja la München, a considerat că misiunea sa nu consta atât în reformarea vechilor instituţii, ci, privind mai departe, a invitat Biserica la credinţă şi la metanoia, schimbarea inimii cerută de scandalurile sexuale şi economice.

A amintit tuturor oamenilor că îndoiala nu aparţine numai celor care cred, datori să explice motivaţiile credinţei lor, ci şi celui care priveşte creaţia cu ochi de simpatie, celui care conduce lumea cu responsabilitate. Debarcarea lui Platon în lumea spiritului rămâne o serioasă posibilitate pentru omul care se întreabă cu conştiinţă şi lealitate, cu raţiunea care-l deosebeşte printre creaturi. Moştenirea sa se află în apărarea dârză a adevărului, bun preţios pentru întreaga omenire, în enciclica despre iubire, care-i priveşte pe toţi oamenii care caută un sens, o posibilă coabitare în fraternitate.

O moştenire de mare importanţă a pontificatului său este şi renunţarea la slujirea petrină. După ce a amintit, împreună cu veneratul predecesor, Europei de originile sale şi de centralitatea sa, a demarat deschiderea Bisericii spre noi frontiere ale geografiei şi ale spiritului, a introdus-o în sfârşit în acel al treilea mileniu despre care vorbea atât de mult Ioan Paul al II-lea.

Nu am scris acest volum pentru a da o contribuţie cauzei de beatificare a lui Joseph Ratzinger. În schimb sunt convins că Biserica ar face bine să renunţe la canonizarea Papilor pentru că, aşa cum afirma părintele von Balthasar, această practică o expune riscului de a se canoniza pe ea însăşi şi istoria sa. Viaţa pontifilor se desfăşoară oricum în sfeşnic, fiind văzută de oamenii din toată lumea. Judecata cu privire la activitatea lor merită s-o lăsăm cercetării libere a studioşilor. Şi acesta ar putea să fie un semn al deschiderii care stă atât de mult la inima succesorului său.

În schimb am voit să relatez despre un om onest, îndrăgostit de Bavaria şi de cărţi, care cu regret a lăsat catedra de profesor pentru cea de episcop. În aceeaşi atitudine s-a îndreptat spre Roma simţind bucuria reţinută a semănătorului care aruncă cuvântul cu speranţa că mulţi îl vor culege. Acceptarea alegerii ca succesor al lui Ioan Paul al II-lea a fost încă o dată un act de ascultare faţă de decizia confraţilor întru episcopat. Într-o vestită lucrare el a vorbit despre structura martirologică a primatului petrin. În limbajul un pic încâlcit al teologilor voia să spună că a fi Papă cere răbdarea şi rezistenţa la suferinţă a unui martir. Nu-şi imagina că va trebui să experimenteze asta personal.

Totuşi, şi pe tronul lui Petru a demonstrat că este un om şi un creştin convins şi coerent. Deficitul în conducere, care i se reproşa, era însoţit de o invitaţie la reformă şi la urmarea lui Cristos care meritau o primire mai convinsă. Fermitatea cu care a înfruntat scandalurile cu privire la care s-a tăcut prea mult timp nu a avut sprijinul celor care prea uşor se distanţau. În sfârşit, în domeniul politic, programul unui nou umanism pentru al treilea mileniu a fost primită mai mult cu scepticism de acea Europă spre care se îndreptau de asemenea preocupările şi afectul Papei german.

O judecată cu privire la papalitatea lui Ratzinger nu poate să facă abstracţie de gestul demisiei sale, îndelung meditată şi anunţată imediat după începutul Anului Credinţei. N-a fost vorba de o mişcare de răzvrătire nici de un pas nedureros, ci de un gest profetic, săvârşit în prezenţa lui Dumnezeu şi cu sprijinul său. Numai aşa se poate explica pacificarea succesivă, seninătatea celui care a ştiut că a făcut o alegere dureroase dar corectă. Şi mai semnificativ este comportamentul lui Ratzinger ca Papă emerit. Ascultarea şi apropierea faţă de Papa Francisc, mai ales în momentele mai delicate, elimină terenul pentru iubitorii suspiciunii şi transmit imaginea unui om care, fiind timp îndelungat la conducere, n-a uitat virtutea ascultării.

În ultimii ani Papa Benedict s-a apropiat de sfântul Benedict, părintele umanismului monastic capabil să ţină unite rugăciunea contemplativă şi activitatea tăcută şi armonioasă. În lucrarea sa Creştinismul şi religiile lumii amintea de moartea sfântului Benedict, care conform sfântului Grigore a avut loc pe un loc înalt. Apoi comenta: „El poate să vadă mai bine, pentru că observă totul de sus şi ştie să găsească această situare pentru că a devenit mare în interior. Şi atunci lumina lui Dumnezeu poate să-l atingă, el o poate recunoaşte şi în virtutea ei poate dobândi o privire de ansamblu”.

Şi mănăstirea Mater Ecclesiae, unde Papa Benedict petrece ultima parte a vieţii sale, se află sus. Aici, ca sfântul Augustin, însoţitorul de călătorie de o viaţă, a găsit pacea în Dumnezeu, de aici el rămâne în comuniune cu succesorul şi cu întreaga Biserică. Şi la omenire el priveşte cu ochi mai senini, cu iubirea lui Isus, bunul samaritean care vindecă orice fel de răni, cu milostivirea despre care vorbeşte succesorul său. El lasă tuturor sămânţa semănată cu atâta răbdare: Bisericii invitaţia la o nouă şi mai convinsă urmare a lui Isus, religiilor şi statelor îndemnul la o colaborare reciprocă pe baza unei laicităţi sănătoase. (Elio Guerriero)

(După L’Osservatore Romano, 25 august 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.