Categorii

„Am înţeles că trebuia să călătoresc după misiunea la Lampedusa”

papa-calatorieApare la 10 ianuarie cartea „În călătorie”, relatarea călătoriilor internaţionale ale lui Francisc scrisă de Andrea Tornielii. Un capitol al volumului conţine un colocviu cu Francisc despre călătoriile sale. Publicăm din acesta un fragment.

Sanctitate, vă place să călătoriţi?

„Sincer nu. Nu mi-a plăcut niciodată mult să călătoresc. Când eram episcop în cealaltă dieceză, la Buenos Aires, veneam la Roma numai dacă era necesar şi dacă puteam să nu vin, nu veneam. M-a apăsat mereu să stau departe de dieceza mea, care pentru noi episcopii este „mireasa” noastră. Şi apoi sunt destul de rutinar, pentru mine a face concediu înseamnă a avea ceva timp în plus pentru a mă ruga şi pentru a citi, dar pentru a mă odihni n-am avut niciodată nevoie să schimb aerul sau să schimb mediul”.

Vă aşteptaţi, la începutul pontificatului, că veţi călători aşa de mult?

„Nu, nu, cu adevărat! Aşa cum am spus, nu-mi place mult să călătoresc. Şi niciodată nu mi-aş fi imaginat să fac aşa de multe călătorii…”.

Cum aţi început? Ce anume v-a făcut să schimbaţi ideea?

„Cea dintâi călătorie a fost aceea la Lampedusa. O călătorie italiană. Nu era programată, nu existau invitaţii oficiale. Am simţit că trebuia să merg, mă atinseseră şi mă emoţionaseră ştirile despre migranţii morţi în mare, înecaţi. Copii, femei, bărbaţi tineri… O tragedie sfâşietoare. Am văzut imaginile salvării supravieţuitorilor, am primit mărturii despre generozitatea şi primirea locuitorilor din Lampedusa. Pentru aceasta, graţie colaboratorilor mei, a fost organizată o vizită fulger. Era important să merg acolo. Apoi a fost călătoria la Rio de Janeiro, pentru Ziua Mondială a Tineretului. Era vorba despre o întâlnire deja în agendă, deja stabilită. Papa a mers mereu la ZMT (…). Călătoria n-a fost pusă niciodată în discuţie, trebuia mers, şi pentru mine a fost prima întoarcere în continentul latinoamerican”.

ZMT era o întâlnire la care Papa nu putea lipsi. Dar celelalte?

„După Rio a venit o altă invitaţie şi apoi alta. Am răspuns simplu da, lăsându-mă într-un fel «purtat». Şi acum simt că trebuie să fac călătorii, să merg să vizitez Bisericile, să încurajez seminţele de speranţă care există”.

Cât vă apasă călătoriile internaţionale, din punct de vedere fizic?

„Sunt grele, dar să spunem că pentru moment mă descurc. Poate că mă apasă mai mult din punct de vedere psihologic decât din punct de vedere fizic. Aş avea nevoie de mai mult timp pentru a citi ca să mă pregătesc. O călătorie nu angajează numai pentru zilele în timpul cărora se stă în afară, în ţară sau în ţările vizitate. Există şi pregătirea, care de obicei are loc în perioadele în care este şi toată munca obişnuită de desfăşurat. Când mă întorc acasă, în Vatican, de obicei prima zi după călătorie este destul de obositoare şi am nevoie să recuperez. Dar iau mereu cu mine feţe, mărturii, imagini, experienţe… O bogăţie inimaginabilă, care mă face mereu să spun: a meritat”.

Aţi schimbat ceva în agenda deja consolidată a călătoriilor papale?

„Nu mult. Am încercat, de exemplu, să elimin complet prânzurile de reprezentanţă. Este natural ca fie autorităţile instituţionale din ţara vizitate, fie confraţii episcopi, să dorească să-l sărbătorească pe oaspetele care vine. Nu am nimic împotriva faptului de a sta la masă în companie. Să ne amintim că Evanghelia este plină de relatări şi de mărturii care descriu tocmai circumstanţe ca aceasta: prima minune a lui Isus are loc în timpul unui ospăţ de nuntă (…). Dar dacă agenda călătoriei, aşa cum se întâmplă aproape întotdeauna, este deja foarte plină de întâlniri, prefer să mănânc în mod simplu şi în timp puţin”.

Ce sentimente aveţi în faţa entuziasmului oamenilor care vă aşteaptă ore întregi pentru a vă vedea trecând pe străzi?

„Primul sentiment este acela al celui care ştie că există acele «Osana!», dar aşa cum citim în Evanghelie, pot să vină şi acele «Răstigneşte-l!». Un al doilea sentiment îl scot dintr-un episod pe care l-am citit undeva. Este vorba despre o frază spusă de cardinalul de atunci Albino Luciani cu privire la aplauzele pe care un grup de ministranţi i le făceau primindu-l. A spus mai mult sau mai puţin aşa: «Dar voi vă puteţi imagina că măgăruşul pe care stătea Isus în momentul intrării triumfale în Ierusalim putea crede că acele aplauze erau pentru el?». Iată, Papa trebuie să aibă conştiinţa faptului că el «îl poartă» pe Isus, îl mărturiseşte pe Isus şi apropierea, proximitatea şi duioşia sa faţă de toate creaturile, în mod special cele care suferă. Pentru aceasta uneori celui care strigă «trăiască Papa» am cerut în schimb să strige «trăiască Isus!». Apoi există expresii foarte frumoase cu privire la paternitate într-unul din dialogurile fericitului Paul al VI-lea cu Jean Guitton. Papa Montini îi destăinuia filozofului francez: «Cred că dintre toate demnităţile unui Papă, cea mai invidiabilă este paternitatea. Paternitatea este un sentiment care invadează spiritul şi inima, care ne însoţeşte la fiecare oră a zilei, care nu poate diminua, ci care se măreşte, deoarece creşte numărul fiilor. Este un sentiment care nu oboseşte, care nu îngreunează, care odihneşte de orice oboseală. Niciodată, nici măcar un moment, nu m-am simţit obosit, când am ridicat mâna pentru a binecuvânta. Nu, eu nu voi înceta niciodată să binecuvântez sau să iert». Paul al VI-lea spunea asta imediat după ce s-a întors din India. Cred că sunt cuvinte care explică motivul pentru care Papii din epoca contemporană au decis să călătorească”.

Amintiri din călătorii care v-au rămas de neşters în amintire?

„Entuziasmul tinerilor la Rio de Janeiro, care mă trăgeau de toate în papa-mobil. Şi apoi, tot la Rio, acel copil care reuşind să se strecoare a urcat scările în fugă şi m-a îmbrăţişat. Îmi amintesc de oamenii veniţi la sanctuarul din Madhu, în nordul ţării Sri Lanka unde cei care m-au primit erau, în afară de creştini, şi musulmanii şi hinduşii, un loc unde pelerinii vin ca membrii ai unei singure familii. Sau primirea în Filipine. Am încă în faţa ochilor gestul acelor taţi care ridicau copiii lor pentru ca să-i binecuvântez şi mă se părea că voiau să spună: aceasta este comoara mea, viitorul meu, iubirea mea, pentru el merită să muncesc şi să fac sacrificii. Şi erau şi atâţia copii neputincioşi, iar părinţii lor nu-l ascundeau pe copilul lor, este aşa, dar este copilul meu. Gesturi născute din inimă. Încă îmi amintesc multele persoane care m-au primit la Tacloban, tot în Filipine. Ploua mult în ziua aceea. Trebuia să celebrez liturghia pentru a aminti miile de morţi provocate de taifunul Hayan, şi vremea rea aproape să determine amânarea călătoriei. Dar nu puteam să nu merg: mă loviseră mult ştirile despre acel taifun care a devastat zona aceea în noiembrie 2013. Ploua şi eu eram îmbrăcat cu un impermeabil galben peste veşmintele pentru liturghia pe care am celebrat-o acolo, aşa cum se putea, pe o mică scenă biciuită de vânt. După liturghie un ceremonier mi-a destăinuit că a rămas uimit şi chiar edificat pentru că ministranţii, în pofida ploii, niciodată nu şi-au pierdut zâmbetul. Era zâmbetul şi pe feţele tinerilor, ale taţilor şi ale mameilor. O bucurie adevărată, în pofida durerilor şi a suferinţei celui care a pierdut casa şi pe vreunul dintre cei dragi ai săi”.

După o călătorie, ce se întâmplă: cum vă amintiţi de persoanele întâlnite?

„Le port în inima mea, mă rog pentru ele, mă rog pentru situaţiile dureroase şi dificile cu care am venit în contact. Mă rog pentru ca să se reducă inegalităţile pe care le-am văzut”.

Atâtea călătorii în lume, aproape niciuna în ţările din Uniunea Europeană. De ce?

„Singura ţară din Uniunea Europeană pe care am vizitat-o a fost Grecia, cu călătoria de doar cinci ore la Lesbos pentru a-i întâlni şi a-i întări pe refugiaţi, împreună cu fraţii mei Bartolomeu de Constantinopol şi Hyeronimos de Atena (…). Apoi am mers la Parlamentul European şi la Consiliul Europei la Strasbourg, dar aceea a fost mai degrabă o vizită la o instituţie, nu la o ţară. Dar oricum am vizitat alte ţări care sunt europene, deşi nu fac parte din Uniune: Albania şi Bosnia Herţegovina. Am preferat să privilegiez acele ţări în care pot să dau un mic ajutor, să încurajez pe cel care în pofida dificultăţilor şi a conflictelor lucrează pentru pace şi pentru unitate. Ţări care sunt, sau care au fost, în dificultăţi grave. Asta nu înseamnă a nu avea atenţie faţă de Europa pe care o încurajez aşa cum pot ca să redescopere şi să pună în practică rădăcinile sale cele mai autentice, valorile sale. Sunt convins că nu birocraţiile sau instrumentele finanţelor înalte ne vor salva de criza actuală şi vor rezolva problema imigraţiei, care pentru ţările din Europa este cea mai mare urgenţă după sfârşitul celui de-al doilea război mondial”.

Printre noutăţile călătoriilor papale există, îmi imaginez, un protocol diferit referitor la siguranţă. Aşa este?

„Eu sunt recunoscător jandarmilor şi gărzilor elveţiene pentru că s-au adaptat la stilul meu. Nu reuşesc să mă mişc în maşinile blindate sau în papa-mobilul cu geamuri antiglonţ închise. Înţeleg foarte bine exigenţele de siguranţă şi sunt recunoscător faţă de cei care, cu dăruire şi mult, într-adevăr multă trudă în timpul călătoriilor mele îmi sunt aproape şi veghează. Însă un episcop este un păstor, un părinte, nu pot să fie prea multe bariere între el şi oameni. Pentru acest motiv am spus încă de la început că voi călători numai dacă îmi va fi posibil mereu contactul cu persoanele. Exista îngrijorare în timpul primei călătorii la Rio de Janeiro, dar am parcurs de atâtea ori plaja de la Copacabana cu papa-mobilul deschis, salutându-i pe tineri, oprindu-mă cu ei, îmbrăţişându-i. N-a fost un incident în tot Rio de Janeiro, în acele zile. Trebuie să ne încredem şi să ne încredinţăm. Sunt conştient de riscurile care pot să existe. Trebuie să spun că, probabil voi fi inconştient, nu mi-e teamă pentru persoana mea. Dar în schimb sunt mereu preocupat pentru nevătămarea celui care călătoreşte cu mine şi mai ales a oamenilor pe care-i întâlnesc în diferitele ţări. Ceea ce mă îngândurează sunt riscurile concrete, ameninţările pentru cel care vine şi participă la o celebrare sau la o întâlnire. Există mereu pericolul unui gest necugetat din partea vreunui nebun. Dar există mereu Domnul”.

De Andrea Tornielli

(După Vatican Insider, 8 ianuarie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.