Categorii

Alep, iadul şi rugăciunile copiilor

alep-iadul-copiiCu cei 45 de ani ai săi, maronitul Joseph Tobji este încă în lista celor treizeci de episcopi cei mai tineri din lume. Chemat să conducă arhidieceza maronită de Alep, oraşul martir de unde aproape în fiecare zi, de aproape cinci ani, vin imaginile trupurilor sfâşiate şi ale blocurilor rămase fără ferestre. Copii care se joacă printre dărâmături, copii care mor sub bombe şi grenade şi alţi copii care se roagă pentru ca să se termine „războiul murdar”. „Avem încredere în faptul că rugăciunile lor sunt mai puternice decât ale noastre”, a spus un alt arhiepiscop de Alep, armeanul catolic Boutros Marayati, făcând aluzie la copiii alepini, creştini şi musulmani, care la 6 octombrie se vor întâlni pentru a cere cu rugăciunea eliberarea oraşului lor de spirala de moarte care îl cuprinde.

Arhiepiscop Joseph, în oraşul dumneavoastră este din nou iadul.

În trecutul recent, mii de miliţieni jihadişti s-au concentrat asupra Alepului, au cucerit trei cazărmi la intrarea în oraş şi au pus sub asediu partea de vest. Apoi situaţia s-a răsturnat, forţele guvernamentale au reluat cazărmile şi au început asediul părţii de este. Şi atunci s-a declanşat iniţiativa opririi focului, de acum eşuată.

Acum imaginile cele mai atroce vin de acolo.

În partea de est sunt cel puţin 300.000 de persoane. Şi cu siguranţă nu toţi sunt susţinători ai grupurilor armate. Există atâţia oameni care nu au nicio responsabilitate. Miercurea trecută, guvernul şi armata, prin tv şi social media, au difuzat un apel pentru cei care trăiesc în acele cartiere în care se prevestea că vor fi lăsate deschise breşe pentru a permite populaţiei să iasă şi să se îndrepte în zone indicate ca sigure. Multe familii de civili au ieşit. Dar n-a fost o evacuare masivă. Ultimatumul pentru cel care vrea să iasă expiră în zilele următoare. Există riscul unei noi escaladări a situaţiei.

În media occidentale este luată la ţintă încontinuu intervenţia rusă.

Eu pot da mărturie că în rândul populaţiei care trăieşte la Alep vest, unde este concentrată cea mai largă majoritate a civililor, intervenţia ruşilor a fost primită cu uşurare, pentru că a oprit sau măcar a rărit lansările de artilerie care veneau din cartierele aflate în mâna grupurilor armate. Ruşii măcar se mişcă în manieră coerentă cu ceea ce spun. Ceilalţi, de la începutul războiului, s-au contrazis de atâtea ori. Persoanele care văd venind rachete asupra caselor trăiesc în teroare şi nu fac distincţie dacă sunt rachete ale Statului Islamic sau ale Frontului al Nusra. Media occidentale continuă să nu relateze ceea ce se întâmplă în manieră obiectivă. Sursa de referinţă din care se inspiră toţi continuă să fie acest fantomatic Observator pentru Drepturile Umane, un birou al unor persoane în faţa computerului, situat la Londra. Este ceva ce nu se potriveşte.

Episcopul latin de Alep, părintele Georges Abou Khazen, a spus că bombardamentul SUA asupra cazărmii soldaţilor sirieni la Deir el Zor nu poate să fie răspândit ca o „eroare”…

Sunt de acord cu el. Vor să ne ia în râs, ca şi cum am fi nişte idioţi. Şi totuşi nimeni n-a pus în discuţie acea „versiune oficială”.

În toate acestea, voi continuaţi munca voastră de păstori care îngrijesc sufletele.

Facem ceea ce se poate face. Cu multe lucruri reduse la termenii minimi. Scoutiştii au făcut şi anul acesta campusurile lor. În iulie, în timp ce era în desfăşurare Ziua Mondială a Tineretului la Cracovia, tinerii noştri au făcut „ZMT alepina” a lor, dat fiind faptul că nu putea merge la Cracovia.

Câţi erau?

Peste o mie. Dar nu-mi place să vorbesc despre numere. Nu ştim câţi creştini au rămas la Alep. Numerele se schimbă în fiecare zi. Sunt unii care pleacă, eventual timp de câteva luni stau pe coastă, şi apoi se întorc. Şi apoi, când te hazardezi să dai ipoteza unui număr, există unii care spun: dar sunteţi aşa de puţini, ce mai faceţi aici, nu se merită, haideţi să plecăm. Şi în schimb fie că sunt o mie sau o sută de mii, este important ca să rămână o prezenţă reală creştină, acolo unde a fost timp de milenii. Chiar dacă este un mic rest, restul lui Israel. Există creştini rămaşi în ţinuturile cucerite de Statul Islamic. Există unii chiar la Raqqa. Trăiesc retraşi, plătesc jizya („taxa de compensaţie” impusă non-musulmanilor, n.t.). Dar este micul semn că o realitate de creştini fragilă şi fără apărare poate să trăiască până şi sub jihadişti. Speranţa şi chiar responsabilitatea noastră a păstorilor este aceea de a-i ajuta pe toţi să trăiască credinţa, speranţa şi caritatea în condiţia în care se află.

Aţi văzut evenimente şi situaţii care să dea mărturie despre o astfel de privire?

Multe. Adunăm istoriile creştinilor care au fost răpiţi şi apoi s-au întors. Există mărturii incredibile ale persoanelor care n-au studiat teologie, care ştiu numai să spună rugăciunile cele mai simple, şi atunci când le-au pus cuţitul la gât au spus că iubirea faţă de Isus era pentru ei lucrul cel mai preţios şi că nu-l vor renega, orice lucru s-ar fi întâmplat.

În Occident există o reţea hiperactivă de sigle care au făcut din apărarea creştinilor din Orientul Mijlociu drapelul lor. Nu se riscă să se confirme cei care vă prezintă ca destinatari privilegiaţi ai ajutorului „cruciaţilor” occidentali?

Creştinii din Orient sunt o realitate autohtonă, care nu va supravieţui desigur în virtutea ajutoarelor şi a „protecţiilor” politice sau ecleziastice care vine din afară. Grija legitimă a fraţilor de departe faţă de suferinţele noastre trebuie să ţină cont mereu de asta. Evitând şi ca ajutoarele trimise aici să devină motiv de „întreceri” şi competiţii care nu fac bine Bisericilor.

La ce vă referiţi?

Faptele noastre de caritate sunt pentru toţi. Mesele şi Caritas-ul oferă sprijin şi atâtor musulmani. Înainte de război, episcopii catolici se întâlneau o dată pe săptămână, şi o dată pe lună era întâlnirea episcopilor şi a reprezentanţilor tuturor Bisericilor. Acum desigur toate acestea au devenit mai dificile. Creştinii, în faţa dificultăţilor şi a problemelor, cer ajutor de la propriul episcop. Există Biserici care au mijloace şi resurse pentru a răspunde la aceste cereri. Şi altele nu. Aceste diferenţe se află, pentru că la noi în aceeaşi familie există aproape mereu creştini din diferite Biserici, din cauza multelor căsătorii mixte. Şi atunci, asta cauzează comparaţii neplăcute, şi uneori chiar reproşuri. Aceasta este o problemă a noastră, trebuie să ne descurcăm singuri, iar noi episcopii ne organizăm pentru a o înfrunta. Dar este bine ca şi aceia care trimit ajutoare din afară să ţină cont de asta.

De Gianni Valente

(După Vatican Insider, 27 septembrie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.