Categorii

Acordul China-Vatican şi cel dintre Napoleon şi Pius al VII-lea

Acordul dintre China şi Sfântul Scaun este foarte asemănător cu cel semnat între Napoleon şi Pius al VII-lea. Comparaţia impresionantă şi eficace este evidenţiată în multe aspecte: restructurarea diecezelor; puterea asupra Bisericii; recunoaşterea (numai formală) a papei; episcopi şi preoţi „ne-juraţi” (sau subterani). Autorul, Li Ruohan (un pseudonim) este un studios din nordul Chinei. Titlul original al lucrării este „Ceea ce este ilegal a devenit legal”.

La 12 decembrie au circulat pe internet imaginile trimisului special al Sfântului Scaun, arhiepiscopul Claudio M. Celli, la Diaoyuetai, hotelul de stat pentru oaspeţi iluştri. Era însoţit de doi episcopi chinezi cu care avea o atitudine cordială. A fost prezentată lumii o imagine plăcută. Se spune că aşa a început lucrarea angajantă pentru a ajunge la un acord între Sfântul Scaun şi China. Un lucru de care să ne bucurăm şi să ne felicităm.

Arhiepiscopul Celli a contribuit mult la asta. Numai că n-a reuşit să rămână câteva zile în plus, pentru a merge la Nanjing şi a participa la ceremonia pentru a celebra a 60-a aniversare a alegerii şi hirotonirii „independente” a primilor episcopi chinezi. Ar fi putut împărtăşi cu episcopii experienţa sa şi să audă discursurile autorităţilor. Păcat!

Conform comunicatelor de presă, papa a acordat la şapte episcopi jurisdicţia la administrarea diecezelor numindu-i oficial episcopi ordinari; din cei doi episcopi clandestini, unuia i-a cerut retragerea, celuilalt să devină auxiliar. Acesta este unul din rezultate acordului, care încă n-a fost făcut public.

Ca Napoleon

Văzând aceste rezultate nu putem să nu ne gândim la concordatul dintre stat şi Biserică în Franţa, semnat de Napoleon în 1801. Pentru a înţelege acest concordat trebuie amintită situaţia de atunci. În 1789 izbucneşte revoluţia franceză. După ce revoluţionarii preiau puterea, Biserica catolică devine prima lor ţintă. Fie că este vorba de girondini sau iacobini, ei duc înainte o politică de persecuţie feroce împotriva Bisericii. Biserica din Franţa este supusă unei încercări teribile.

La 12 iulie 1790, partidul revoluţionar promulgă Constituţia civilă a clerului, al cărui nucleu principal se referă la o nouă subîmpărţire a diecezelor franceze. Înainte de revoluţie Franţa avea 134 de dieceze. Cu această lege a revoluţionarilor se vrea agregarea diecezelor. În primul rând, diecezele vor fi împărţite conform graniţelor regiunilor administrative ale statului, reducându-le la 51. Al doilea, episcopii vor fi aleşi şi hirotoniţi autonom. Franţa va avea un primat; toţi ceilalţi episcopi din Franţa vor primi facultăţile de la primat. Episcopii vor fi aleşi de preoţii din dieceză. Alegerea va fi făcută de preoţi şi de unii reprezentanţi locali; şi laici vor participa la alegere. Al treilea, episcopul primat al Franţei va fi propus de guvern, fără numire pontificală. Al patrulea şi cel mai important, tot clerul din Franţa, inclusiv episcopi şi preoţi, va trebui să facă un jurământ, numit „jurământ de fidelitate”. Numai după ce au făcut acest jurământ, clerul din Franţa va putea să-şi îndeplinească propria slujire publică. Cei care refuză să jure, vor fi consideraţi ilegitimi, nerecunoscuţi de statul francez, consideraţi duşmani ai revoluţiei şi pasibili de pedeapsă conform legii.

În acel timp, Franţa avea 131 de episcopi pentru 134 de dieceze. Era vacant scaunul episcopal în trei dieceze. Dintre cei 131 de episcopi numai patru au semnat. Dintre aceştia patru, doi s-au întors la viaţa seculară, inclusiv Talleyrand, care apoi a fost pus de guvernul revoluţionar francez în fruntea Bisericii şi de mai multe ori a administrat sacramentele. Mai puţin de o treime din cei 100 de mii de preoţi francezi au depus jurământul; două treimi au refuzat să jure. Aceştia au devenit grupul preoţilor ne-juraţi. Catolicii francezi au început să nu frecventeze bisericile şi au refuzat să primească sacramentele din mâinile preoţilor juraţi. Preoţii care au refuzat să jure s-au retras în satele din Franţa, unde în ascuns în casele credincioşilor celebrau Liturghia şi administrau sacramentele, constituind grupul preoţilor ne-juraţi din Franţa.

Două Biserici

O anumită perioadă de timp în Franţa există două Biserici: una formată din preoţii juraţi care exercită slujirea în bisericile deschise; cealaltă din preoţi care lucrează în multe părţi din sate şi chiar în casele din oraşe. Preoţii ne-juraţi celebrează Liturghia în secret şi sunt numiţi ilegali. Revoluţionarii încep să-i vâneze pe preoţii care au refuzat să jure. Mulţi sunt închişi în închisoare şi mulţi alţii ucişi de către revoluţionari. Cei care cunosc istoria Bisericii, ştiu despre martirii din acel timp.

Această politică radicală şi fanatică de persecuţie nu reuşeşte să elimine Biserica, dar până la urmă provoacă dezbinarea ei. La 9 noiembrie 1799, Napoleon realizează o lovitură de stat militară şi creează un guvern condus de el. În politică el este un pragmatic. „În Franţa – spune el – guvernez oamenii: sunt catolic. În Egipt unde am dominat, eram musulman. Dacă ar trebui să conduc Ţara Sfântă şi Ierusalimul, aş reconstrui templul lui Solomon pentru a-i face mulţumiţi pe evrei”.

Pentru a rezolva disputa cu Biserica, Napoleon începe colocvii cu Sfântul Scaun. În acel timp papa, Pius al VII-lea, îl numeşte pe cardinalul Consalvi, care era secretar de stat, ca însărcinat cu negocierile. După jumătate de an de tratative între cele două părţi, la 15 iulie 1801 la Paris este semnat un concordat între stat şi Biserică. În concordat, guvernul francez recunoaşte Biserica catolică romană ca religia majorităţii francezilor. Biserica catolică are o relaţie indisolubilă cu istoria poporului francez. În istoria franceză ea a exercitat un rol de neînlocuit. De aceea este corect ca să aibă libertate de a practica şi de a crede.

Acest punct apare foarte bun şi pare că vrea să restaureze libertatea Bisericii din Franţa. Dar în continuare guvernul cere Sfântului Scaun să facă o nouă împărţire a diecezelor. În timpul revoluţiei cele 134 de dieceze din Franţa au fost subîmpărţite forţat, însă Sfântul Scaun n-a recunoscut niciodată acţiunile unilaterale ale guvernului francez. Totuşi, în concordatul semnat de Napoleon, Sfântul Scaun este constrâns să facă nişte concesii, să împartă din nou diecezele din Franţa, făcându-le să corespundă regiunilor administrative, şi să întemeieze altele noi. Cele 134 de dieceze originale sunt reduse la 60, dintre care 10 arhidieceze.

Toţi episcopii din Franţa, care în trecut au jurat sau au refuzat să jure, au trebuit să demisioneze. Şeful statului francez, adică Napoleon, are puterea de a propune episcopii, însă papei îi este lăsată puterea de a da jurisdicţia. Cât priveşte alegerea candidaţilor, criteriul cel mai răspândit este ca ei să fie credibili din punct de vedere politic. Tot clerul din Franţa, episcopi şi preoţi, trebuie să facă un jurământ de fidelitate faţă de stat. În afară de asta, Biserica declară că renunţă la bunurile confiscate în timpul revoluţiei. Ca o compensare pentru pierderi, guvernul francez se va ocupa de întreţinerea clerului, dându-i un ajutor. Era necesar ca episcopii să colaboreze cu autorităţile locale, pentru a acţiona în împărţirea între dieceze şi parohii.

Promisiuni nerespectate

Concordatul din 1801 aparent realizează normalizarea raporturilor dintre guvernul francez şi Sfântul Scaun şi face în aşa fel încât Biserica din Franţa să se poată bucura de o lungă perioadă de pace. Însă pentru aceasta, Biserica a trebuit să facă mari concesii şi să îndure multe pierderi. După semnarea concordatului, în timpul publicării în Franţa, Napoleon adaugă în mod arbitrar 77 de articole. Aceste 77 de articole au fost adăugate de guvernul francez în mod complet unilateral, fără ca să existe acorduri ulterioare cu Sfântul Scaun. Printre articole: întâlnirile dintre papa şi episcopi trebuie să fie aprobate de guvernul francez. Şi documente romane importante, enciclicele papale, scrisorile motu proprio, unele texte doctrinale sau morale trebuie să fie aprobate de guvern înainte de a fi folosite în Franţa.

Profesorii din seminarii sau laicii trebuie să asculte de dispoziţiile galicanismului din acei ani. Bisericii franceze îi este permis să folosească numai texte doctrinale aprobate de guvernul francez pentru formarea laicilor. Episcopii nu pot convoca întâlniri fără asentimentul prealabil al guvernului francez. Conform modelului din trecut, nunţii pontificali aveau dreptul de a vizita diecezele; reprezentantul papei avea dreptul de a se mişca pentru a-şi da seama de situaţie, în aşa fel încât să aibă o strânsă colaborare între Sfântul Scaun şi episcopii locali. Totuşi într-unul din articolele adăugate se stabileşte cu claritate că dacă nunţiul pontifical călătoreşte în interiorul Franţei, trebuie să obţină permisiunea guvernamentală.

În aceste articole, îndeosebi în cele adăugate, se poate vedea că sunt călcate în picioare drepturile pe care Biserica le-a avut în trecut şi pe care Biserica le regreta. Însă în acel timp Biserica era doritoare să îmbunătăţească raportul cu naţiunea franceză şi să reconstruiască relaţiile diplomatice precedente. În grabă au fost făcut mari concesii; în afară de asta, deşi era trimis un nunţiu, acesta nu mai putea juca un rol ca în trecut; dimpotrivă, era manipulat de guvernul francez, care a adăugat multe clauze care pentru Biserică nu erau acceptabile.

Un punct deosebit de dificil: cum trebuie să se comporte cu episcopii care în perioada persecuţiei au fost fideli faţă de Biserică şi faţă de papa? Cum trebuiau să se comporte cu ei? În timpul revoluţiei şi al persecuţiei feroce, aceşti episcopi cu rezistenţa lor îndârjită n-au trădat credinţa şi au rămas fideli faţă de Sfântul Scaun. Acum când suferinţa tocmai a trecut, experienţa acestei suferinţe este încă proaspătă în inimile lor. Aşadar, cum trebuie să se trateze cu acest grup de episcopi care nu au jurat? Intimidându-l pe papa, Napoleon cere ca această problemă să se rezolve cât mai curând. Înainte de toate, el promite că nu va numi episcopi care în timpul revoluţiei au jurat şi au fost episcopi ai Bisericii oficiale. În schimb, el cere Sfântului Scaun să acţioneze. Sfântul Scaun trebuia să decidă cu privire la acei episcopi care n-au aparţinut Bisericii oficiale. Lăsând ca episcopi oficiali sau neoficiali din acel timp să demisioneze, Sfântul Scaun şi guvernul francez s-au pus de acord pentru a alege noi episcopi. În schimbul concesiilor lui Napoleon, Sfântul Scaun acţionează rapid faţă de grupul de episcopi neoficiali. Mulţi episcopi exprimă cu îndărătnicie ascultarea lor faţă de decizia Sfântului Scaun şi se retrag.

Ironia vrea ca episcopii numiţi de Napoleon sunt toţi persoane de prestigiu ale Bisericii oficiale din trecut. Trebuie spus că în acei ani se încuraja ideea că trebuia întrerupt cu papa şi trebuia sprijinit guvernul republican şi oamenii din guvernul revoluţionar. Foarte repede promisiunile lui Napoleon făcute Sfântului Scaun s-au dovedit ca nişte cuvinte aruncate în vânt. Una dintre consecinţele concordatului a fost că aceia care erau ilegali au devenit legali; cei care erau legali s-au dat deoparte.

După semnarea concordatului, Sfântul Scaun n-a obţinut rezultatele pe care le aştepta. În afară de asta, concordatul nu dispare după moartea lui Napoleon. Dimpotrivă: el a fost continuat de guvernele din Franţa, atât monarhia cât şi guvernele republicane, până la începutul secolului al XX-lea. Între enormele turbulenţe şi lovituri de teatru, Biserica din Franţa a plătit un preţ dureros.

În zilele noastre

Privind la actualul acord dintre Sfântul Scaun şi China, Sfântul Scaun este sigur că nu repetă greşelile şi tragediile istorice din trecut? Deşi concordatul dintre Franţa şi Biserică îl recunoştea în mod explicit pe papa ca autoritate supremă a Bisericii, totuşi statul a făcut ceea ce a voit. Actualul acord dintre China şi Sfântul Scaun nu spune nimic cu privire la autoritatea papei. (Desigur, exceptând pentru unii experţi străini care au funcţiuni deosebite. Ei pot să scrie orice de capul lor. Aceştia sunt diferiţi de oamenii obişnuiţi şi nu văd lucrurile aşa cum le văd oamenii).

În schimb trebuie privit cu claritate declaraţiile Asociaţiei patriotice şi ale Colegiului episcopilor, şi mesajul întâlnirii de la Nanjing care afirmă: „Biserica catolică chineză nu acceptă control sau sprijin din partea organizaţiilor religioase străine; nu permite forţelor străine să intervină sau să interfereze în problemele Bisericii din China. Este necesar să se menţină principiile de autonomie [«independenţă»] şi autogestiune. «Să facem în aşa fel încât aceste principii să devină consensul ferm al întregului cler şi al laicilor. Ca în orice moment şi în orice împrejurare să nu şovăie». În promovarea chinezării religiei, autonomie şi autogestiune sunt fundamentele păcii şi stabilităţii Bisericii catolice chineze”. Aceste declaraţii sunt suficient de clare? Membrii importanţi ai Sfântului Scaun le-au văzut?

Crăciunul a trecut, cu celebrări de tip diferit pe pământul Chinei. Acordul este ca un mic dar de Crăciun. Sperăm sincer ca tragediile din trecut să nu se reînnoiască. În întunericul dinainte de zori sperăm să vedem steaua care conduce la speranţă şi care va putea face să-l întâlnim pe Mântuitorul, pentru că timpul, istoria, gloria şi puterea aparţin Lui! Pentru totdeauna, Amin!

De Li Ruohan

(După agenţia AsiaNews, 3 ianuarie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.