Categorii

„Această epidemie risipește fumul iluziei”

În timp ce lumea întreagă este lovită de coronavirus, Cardinalul Robert Sarah, izolat la Vatican, analizează resorturile acestei crize absolut inedite.

Cardinalul de origine guineeană, Robert Sarah, prefect al Congregației pentru Cultul divin și Disciplina Sacramentelor, în dialog cu Charlotte d’Ornellas. Articol apărut în revista Valeurs actuelles (9 aprilie 2020).

Ce vă sugerează criza coronavirusului?

Acest virus a acționat ca un revelator. În câteva săptămâni, marea iluzie a unei lumi materialiste, care se credea atotputernică, pare să se fi năruit.

Acum câteva zile, politicienii vorbeau despre creștere, despre pensionări, despre scăderea șomajului. Erau siguri de sine. Și iată că un virus, un virus microscopic, a îngenunchiat această lume care se contempla pe sine, plină de automulțumire, căci se credea invulnerabilă. Criza actuală este o parabolă. Ea descoperă cât de lipsit de consistență, cât de fragil și cât de vid era totul, tot ceea ce ei ne invitau să credem. Ne spuneau : puteți consuma fără limite! Dar economia s-a prăbușit și bursele scad. Pretutindeni există faliment. Ne promiteau că limitele naturii umane vor fi împinse tot mai departe, de o știință considerată triumfătoare. Ne vorbeau de PMA [Positive Mental Attitude, atitudine mentală pozitivă, n.tr.]  și de GPA[Grade Point Average, valoare asemănătoare cu IQ-ul, folosită de potențialii angajatori (dar nu numai) pentru a-i compara pe candidați, n.tr.], de transumanism, de umanitate augmentată. Se lăudau în fața noastră cu un om de sinteză și cu o umanitate pe care biotehnologiile o fac invincibilă și nemuritoare. Dar iată-ne îngroziți, izolați, de un virus despre care nu se știe aproape nimic. „Epidemia” era un termen depășit, medieval. A devenit, dintr-o dată, realitatea de fiecare zi.

Cred că această epidemie a împrăștiat fumurile iluziei. Omul așa-zis atotputernic apare în întreaga sa realitate crudă. Iată-l dezgolit, iar slăbiciunea și vulnerabilitatea sa sunt revoltătoare.

Faptul că suntem izolați la domiciliu ne va permite, sper, să ne întoarcem din nou spre lucrurile esențiale, să descoperim importanța raporturilor noastre cu Dumnezeu, prin urmare, locul central al rugăciunii în existența umană. Și, conștienți de fragilitatea proprie, să ne încredințăm lui Dumnezeu și îndurării sale paterne.

Credeți că este vorba despre o criză a civilizației?

Am repetat deseori, mai ales în ultima mea carte, Le soir approche et déjà le jour baisse [Se lasă seara și ziua e de acum pe sfârșite, Sapientia, Iași 2019, n.tr.] că marea greșeală a omului modern este aceea că refuză să fie dependent. Omul modern dorește să fie în mod radical independent. El nu vrea să fie dependent de legile naturii. Refuză să devină dependent de ceilalți angajându-se la legături definitive, cum ar fi căsătoria. Consideră că este umilitor să depinzi de Dumnezeu. Crede despre sine că nu datorează nimănui nimic. Refuzul de a se înscrie într-o rețea de dependență, de moștenire și de filiație ne condamnă să intrăm descoperiți în jungla concurenței unei economii lăsate în voia ei.

Dar totul este o iluzie. Experiența izolării a permis multora să redescopere că depindem, în mod real și complet, unii de alții. Atunci când totul se prăbușește, se păstrează doar legăturile de căsătorie, de familie, de prietenie. Am descoperit că, în calitate de membri ai unei națiuni, suntem legați prin legături invizibile, dar reale. Și am redescoperit mai ales că depindem de Dumnezeu.

Credeți că se poate vorbi despre o criză spirituală?

Ați remarcat valul de liniște care s-a rostogolit peste Europa? Brusc, în câteva ore, chiar orașele noastre zgomotoase au fost cuprinse de tăcere. Străzile noastre, care deseori forfoteau de lume și de mașini, sunt, astăzi, pustii, tăcute. Mulți s-au pomenit singuri, în liniște, în apartamente care au devenit tot atâtea locuințe de eremit ori chilii de călugări.

Ce paradox! A fost nevoie de un virus ca să ne determine să tăcem. Și, deodată, am conștientizat cât de fragilă este viața noastră. Am realizat că moartea nu este departe. Ni s-au deschis ochii. Ceea ce ne preocupa: economiile noastre, vacanțele, polemicile mediatice, toate acestea ni s-au descoperit secundare și zadarnice. Atunci când ni se anunță, în fiecare zi, un mare număr de persoane infectate și de decese, nu se poate să nu fie pusă problema vieții veșnice. Unii intră în panică, alții refuză să vadă evidența. Ei își spun: este un moment greu, care va trece. Și totul va fi ca înainte.

Și dacă, în această liniște, în această solitudine, în această izolare, am încerca, pur și simplu, să ne rugăm? Dacă am încerca să ne transformăm casa într-o Biserică domestică?

O Biserică este un loc sacru ce ne amintește că în această casă de rugăciune totul trebuie trăit căutând să orientăm totul și orice alegere spre gloria lui Dumnezeu. Și dacă, pur și simplu, îndrăznim să ne acceptăm limitările, slăbiciunea noastră de creatură? Încerc să vă chem să vă întoarceți la Dumnezeu, la Creator, la Mântuitor. Atunci când moartea este atât de intens prezentă, vă chem să vă puneți întrebarea: moartea este, cu adevărat, sfârșitul a tot? Sau este o trecere, dureroasă, cu siguranță, dar care duce la viață? De aceea, Cristos cel înviat este marea noastră speranță. Să ne îndreptăm privirea spre el. Să ne atașăm de el. El este Învierea și Viața. Cine crede în el, chiar dacă moare, va trăi; cel ce trăiește și crede în el nu va muri în veci (Ioan, 11,25-26). Oare nu suntem ca Iob din Biblie? Lipsit de toate, cu mâinile goale, cu inima neliniștită, ce ne rămâne? Mânia împotriva lui Dumnezeu este absurdă. Ne rămâne adorația, încrederea și contemplarea misterului.

Dacă refuzăm să credem că suntem fructul unei voințe iubitoare a lui Dumnezeu atotputernicul, toate acestea sunt prea dure, toate acestea nu au niciun sens. Cum să trăiești într-o lume în care un virus lovește la întâmplare și îi seceră pe cei nevinovați? Există un singur răspuns: certitudinea că Dumnezeu este iubire și că nu este indiferent la suferința noastră. Vulnerabilitatea noastră ne deschide inima spre Dumnezeu și îl cheamă pe Dumnezeu să se îndure de noi.

Cred că este timpul să pronunțăm aceste cuvinte de credință. A trecut timpul falselor pudori și al ezitărilor lașe. Lumea așteaptă de la Biserică un cuvânt ferm, puternic, singurul cuvânt care oferă speranța și încrederea, cuvântul credinței în Dumnezeu, cuvântul pe care ni l-a încredințat Isus.

Ce trebuie să facă preoții în această situație?

Papa a spus foarte clar. Preoții trebuie să facă tot ce pot pentru a rămâne aproape de credincioși. Trebuie să facă tot ce le stă în putere pentru a-i asista pe muribunzi, fără a complica, în același timp, activitatea celor care-i îngrijesc și a autorităților civile. Dar nimeni nu are dreptul de a-l priva pe un bolnav sau pe un muribund de asistența spirituală din partea unui preot. Acesta este un drept absolut și inalienabil. În Italia, clerul a plătit deja un tribut greu. 75 de preoți au murit, îmbolnăvindu-se după ce i-au asistat spiritual pe bolnavi.

Dar cred, de asemenea, că numeroși preoți își redescoperă vocația la rugăciune și la mijlocire, în numele întregului popor. Preotul este preot pentru a sta, în mod constant, în fața lui Dumnezeu, pentru a-l adora, pentru a-l glorifica și pentru a-l servi. Astfel, în țările izolate, preoții se regăsesc în situația inaugurată de Benedict al XVI-lea. Ei învață să-și petreacă zilele în rugăciune, în solitudine și în tăcere, oferită pentru mântuirea oamenilor. Dacă nu pot să-l țină de mână, fizic, pe fiecare muribund, așa cum ar vrea, ei descoperă că, în adorație, pot mijloci pentru fiecare. Aș vrea ca bolnavii, persoanele izolate și aflate în suferință să simtă această misterioasă prezență sacerdotală. În aceste zile teribile, nimeni nu este singur, nimeni nu este părăsit. Lângă fiecare veghează Sfântul Păstor. În numele fiecăruia veghează și mijlocește, ca o mamă, Biserica. Preoții își pot redescoperi paternitatea spirituală prin rugăciunea continuă. Ei își redescoperă identitatea profundă: nu sunt, în primul rând, animatori ai unor reuniuni sau ai unor comunități, ci oameni ai lui Dumnezeu, oameni ai rugăciunii, care adoră și contemplă maiestatea lui Dumnezeu.

Uneori, din cauza izolării, ei celebrează Liturghia în singurătate. Ei simt, atunci, imensa grandoare a sacrificiului euharistic, care nu are nevoie de o asistență numeroasă pentru a-și vădi roadele. Prin Liturghie, preotul atinge lumea întreagă. Așa ca Moise și ca Isus, preoții descoperă forța mijlocirii lor, rolul lor de mediatori între Dumnezeu și om. Sigur, celebrând Euharistia, nu mai au în fața lor poporul lui Dumnezeu. Atunci, să-și întoarcă privirea spre Răsărit. Căci „de la Răsărit vine mijlocirea. De acolo vine omul al cărui nume este Răsărit, care a devenit mediator între Dumnezeu și om. Prin aceasta sunteți invitați, prin urmare, să priviți mereu spre Răsărit, unde răsare pentru voi Soarele dreptății, unde apare pentru noi, perpetuu, lumina”, ne spune Origene în omilia despre Levitic. Ar trebui să ne amintim de aceasta după criză, pentru a nu mai cădea într-o agitație zadarnică.

Și credincioșii?

Creștinii experimentează și ei, foarte concret, comuniunea sfinților, această legătură misterioasă care-i unește pe cei botezați, în rugăciunea silențioasă și în starea de față în față cu Dumnezeu. Este important să redescoperim cât de prețios este obiceiul de a citi Cuvântul lui Dumnezeu, de a recita Rozariul împreună cu familia și de a consacra timp lui Dumnezeu, într-o atitudine de dăruire de sine, de ascultare și de adorație silențioasă. În mod obișnuit, utilitatea unei persoane se evaluează în funcție de influența ei, de capacitatea ei de acțiune, chiar de capacitatea ei de a se agita. Deodată, iată-ne pe toți aduși la un numitor comun. Am vrea să fim utili, să fim folositori la ceva. Dar nu putem face altceva decât să ne rugăm, să ne încurajăm unul pe altul, să ne suportăm unul pe altul. A venit timpul să descoperim rugăciunea personală. Este timpul să-l auzim din nou pe Isus care spune: „Când te rogi, intră în camera ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns și Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti” (Matei, 6,6). Este momentul să redescoperim rugăciunea în familie. A venit momentul ca tații de familie să învețe să-și binecuvânteze copiii. Creștinii, privați de Euharistie, își dau seama cât de mult a însemnat pentru ei sacramentul Euharistiei. Îi încurajez să practice adorația de la casele lor, căci nu există viață creștină în absența vieții sacramentale. În mijlocul orașelor și al satelor noastre, Domnul rămâne prezent. De asemenea, uneori li se cere creștinilor eroism: când spitalele caută voluntari, când trebuie să se ocupe de persoanele izolate, ori în stradă.

Ce trebuie să se schimbe?

Unii spun: niciodată nu va mai fi ca înainte. Sper. Dar mă tem mai degrabă ca totul să nu reînceapă ca înainte, căci, atâta timp cât omul nu vine, din toată inima, la Dumnezeu, înaintarea sa spre prăpastie este inevitabilă.

În tot cazul, observăm cât de mult a izolat consumerismul globalizat indivizii, cât de mult i-a redus la starea de consumatori predați junglei pieței  și finanțelor. Globalizarea, pe care ne-au promis-o fericită, s-a dovedit a fi o amăgire. În încercări, națiunile și familiile fac corp comun. Dar grupurile de interese se luptă între ele. Criza actuală demonstrează că o societate nu poate fi fondată pe legături economice. Conștientizăm, din nou, că suntem o națiune, cu frontierele sale, pe care le putem închide sau deschide pentru apărarea, protecția și securitatea populațiilor noastre. La baza vieții Cetății se află legături care ne preced: acelea ale familiei și ale solidarității naționale. Este frumos să le vezi reapărând, astăzi. Este frumos să-i vezi pe cei tineri având grijă de cei în vârstă. Acum câteva luni se vorbea despre eutanasie și unii voiau să se debaraseze de bolnavii aflați în stare gravă și de cei cu dizabilități. Astăzi, națiunile se mobilizează pentru a proteja persoanele în vârstă. Se observă că din inimi renaște spiritul dăruirii de sine și al sacrificiului. Ai impresia că presiunea mediatică ne-a constrâns să ascundem cea mai valoroasă latură a noastră. Ne-au învățat să-i admirăm pe „câștigători”, pe „lupi”, pe cei care reușeau să-i strivească, în trecere, pe ceilalți. Iată că, dintr-o dată, sunt admirați și aplaudați cu respect și gratitudine îngrijitorii, infirmierii, medicii, voluntarii și eroii din viața de zi cu zi.

Dintr-o dată, îndrăznești să îi aclami pe cei care îi servesc pe cei mai slabi. Timpul nostru era însetat de eroi și de sfinți, dar aceștia erau ascunși și ne era rușine cu ei.

Vom fi capabili, oare, să păstrăm această scară a valorilor? Vom fi capabili să ne reconstruim orașele pe altceva decât pe creștere, consum și fuga după bani? Cred că am fi vinovați dacă, atunci când se va termina această criză, vom recădea în aceleași greșeli. Această criză demonstrează că problema lui Dumnezeu nu este doar o problemă de convingere personală, ci una care pune în discuție fundamentul civilizației noastre.

Ultima dată când ați vorbit a fost cu prilejul apariției cărții Dumneavoastră, scrisă cu participarea lui Benedict al XVI-lea. Ce părere aveți despre această perioadă agitată?

Am fost foarte șocat de violența și de calomniile grosolane care s-au declanșat după apariția cărții Des profondeurs de nos coeurs [Din adâncul inimii noastre, Sapientia, Iași 2020, n.tr.]. Împreună cu Benedict al XVI-lea, am vrut să deschidem o dezbatere de fond, o reflecție senină, obiectivă și teologică despre preoţie și celibat, bazându-ne pe Revelație și pe datele istorice. Ne-am pomenit în fața unor acuzații pline de ură, mincinoase și denigratoare. S-a încercat compromiterea unor persoane.

Au dorit să ne descalifice, etichetându-ne drept naivi, victime ale unei manipulări mediatice. Am citit multe invective și injurii, dar puține reflecții teologice și pastorale și, mai ales, am întâlnit puține comportamente creștine.

Totuși, împreună cu Benedict al XVI-lea, am făcut propuneri curajoase de reformă a modului de viață al preoților. Nimeni nu a scos în evidență, nici nu a comentat, ceea ce cred că sunt paginile cele mai importante ale reflecției noastre, acelea care se referă la necesara renunțare, din partea preoților, la bunurile materiale, paginile care cheamă la o reformă întemeiată pe căutarea sfințeniei și pe viața de rugăciune a preoților, cele care invită „să stau în fața ta și să te servesc”.

Preotul trebuie să fie o persoană plină de rectitudine morală, vigilentă, care se ține dreaptă. La acestea se adaugă necesitatea de a-i servi pe Dumnezeu și pe oameni. Cartea noastră se dorea să fie una spirituală, teologică și pastorală, dar media și unii autoproclamați experți au făcut din ea o lectură politică și dialectică. Acum, când polemicile sterile s-au disipat, am putea-o citi, în fine, cu adevărat? Poate vom putea să discutăm despre ea cu calm?

Bineînțeles, am suferit în această perioadă, am resimțit acut atacurile împotriva lui Benedict al XVI-lea. Dar, de fapt, am fost rănit mai ales constatând în ce măsură au invadat Biserica ura, suspiciunea și dezbinarea, privitor la tema fundamentală și capitală pentru supraviețuirea creștinismului: celibatul sacerdotal.

Marele absent dintre cei care au reacționat la toate acestea a fost însuși Benedict al XVI-lea. Se știe cum a traversat această perioadă?

A fost profund rănit. Dar și-a asumat suferința în tăcere, în rugăciune și cu dăruirea de sine pentru sfințirea Bisericii.

În exortația sa post-sinodală, Papa Francisc nici măcar nu a abordat problema celibatului preoților. Sunteți mulțumit de acest lucru?

Papa Francisc este fidel lui însuși și valorilor Bisericii. Mult înainte de sinodul despre Amazonia, a afirmat: „Prefer să-mi dau viața decât să schimb legea celibatului”. Am scris această carte, împreună cu Benedict al XVI-lea, fără să știu dacă va apărea înainte sau după exortația apostolică. Reflecția noastră se voia autonomă, fără legătură cu concluziile sinodului. Am conceput-o într-un spirit de ascultare filială față de Sfântul Părinte. Voiam să ne îndeplinim datoria de episcopi: să aducem în fața Papei și a fraților noștri episcopi o reflecție calmă și desăvârșită în rugăciune.

Am trimis cartea, imediat ce a fost tipărită, Sfântului Părinte.

De asemenea, voiam să-i susținem pe preoții tulburați de punerea în discuție a preoției. Primesc în fiecare zi mărturii tulburătoare de la preoții și de la episcopii care îmi spun cât de mult i-au întărit aceste rânduri și i-au readus la fundamentul vieții lor sacerdotale, oferită pentru Biserică.

S-ar putea spune că unii au fost tentați să folosească Amazonia ca pretext pentru revendicări ideologice?

Imediat după publicarea exortației apostolice Querida Amazonia5 [Dragă Amazonia (în limba spaniolă, în text), n.tr.)] a Papei Francisc, unii prelați au manifestat dezamăgire și furie. Ei nu erau preocupați pentru popoarele din Amazonia, ci erau dezamăgiți deoarece, după părerea lor, Biserica ar fi trebuit să profite de această situație pentru a se pune în acord cu lumea modernă. S-a văzut clar, în acel moment, că problema amazoniană fusese instrumentalizată. Să folosim suferința celor sărmani pentru a promova proiecte ideologice. Trebuie să mărturisesc că un asemenea cinism mă întristează profund. În loc să lucrăm pentru a descoperi popoarelor Amazoniei profunzimea și bogăția unice ale persoanei lui Isus Cristos și mesajul său de Mântuire, s-a dorit „amazonizarea” lui Isus Cristos, s-a dorit a-l determina să îmbrățișeze credințele și practicile indigenilor amazonieni, propunându-le acestora o preoție de dimensiuni umane, adaptată situației lor. Popoarele Amazoniei, ca și acelea ale Africii, au nevoie de un Cristos crucificat, „scandal pentru evrei, nebunie pentru păgâni”, Dumnezeu adevărat și om adevărat, care a venit să mântuiască pe oamenii păcătoși, să le ofere viața și să-i reconcilieze între ei și cu Dumnezeu, aducând pacea prin sângele său vărsat pe cruce. El vine să mântuiască pe fiecare om marcat profund de păcat.

Cum comentați tendința de a opune curentele, chiar oamenii, în sânul Bisericii? La apariția cărții Dumneavoastră, unii au evocat chiar „un război al papilor”…

Sunt foarte îndurerat și întristat. Această boală care constă în reducerea Bisericii la un câmp de bătălie politică, se termină prin implicarea creștinilor și a clericilor. În media și în rețelele sociale, fiecare comentează, judecă și uneori condamnă sau insultă. Această atitudine rezultă dintr-o privire naturalistă. Mulți nu văd că Biserica este, înainte de toate, un mister. Ea reprezintă continuarea prezenței lui Cristos pe Pământ. Ea trebuie să fie locul iubirii, al comuniunii și al unității în credință. Dacă nu regăsim puțină bunătate, Cristos nu va fi în mijlocul nostru și atunci vom face ca Biserica să fie lipsită de roade.

Dacă ura, suspiciunea și resentimentul se infiltrează între noi, vom muri. Cum vom fi credibili dacă nu avem un minim de iubire între noi? Cum vom fi credibili dacă nu știm să ne cerem iertare unii altora?

Biserica este una, dar credincioșii văd că există tendințe diferite, chiar opuse, puncte de dezacord între oamenii Bisericii. Înțelegeți potențiala lor neliniște?

Unitatea Bisericii este întemeiată, în primul rând, pe rugăciune. Dacă nu ne rugăm împreună, vom fi întotdeauna dezbinați. Aș vrea ca sinoadele să fie mai mult perioade de rugăciune comună și nu un câmp de bătălie ideologică sau politică. Curia Romană aș dori să fie marcată mai mult de o viață comună de rugăciune și de adorație. Aș vrea ca viața întregii Biserici să fie, în primul rând, o viață de rugăciune comună. Sunt convins că rugăciunea este datoria noastră primordială de preoți. Din rugăciune se va naște unitatea. Din rugăciune izvorăște adevărul.

Dar unitatea catolicilor nu este un simplu atașament sentimental. Ea se bazează pe ceea ce avem în comun. Revelația pe care ne-a lăsat-o Cristos. Dacă fiecare își apără opinia, noutatea acesteia, pretutindeni se va răspândi dezbinarea. Sursa unității noastre ne precede. Credința este una, ea este aceea care ne unește.

Erezia este dușmanul adevărat al unității. Sunt șocat să constat că subiectivismul isterizează dezbaterile. Dacă se crede cu adevărat că unitatea poate fi căutată împreună, putem avea dezbatere deschisă, sinceră între teologi, iar inimile să rămână liniștite. Se știe că, în cele din urmă, adevărul iese la iveală. Dimpotrivă, când se pune în discuție obiectivitatea intangibilă a credinței, totul se transformă în rivalitate între persoane și în luptă pentru putere. Dictatura relativismului împiedică un climat de iubire senină între oameni, deoarece distruge încrederea calmă în adevărul revelat.

Să luăm exemplul hirotonirii bărbaților căsătoriți. Două treimi dintre episcopii sinodului o pretindeau pentru Amazonia, Papa Benedict al XVI-lea și Dumneavoastră înșivă ați respins-o.

Nu trebuie să ne temem. Biserica este ca barca apostolilor, pe care ne-o prezintă Evanghelia: deseori aflată în furtună, uneori amenințată de naufragiu, dar niciodată scufundată. Cristos este cu noi în barcă, chiar dacă pare că doarme. Vreau să le cer creștinilor să rămână calmi și încrezători. Credința nu se schimbă, sacramentele nu se schimbă. Isus Cristos este același – ieri, astăzi și pentru secole. Viața divină se transmite în ciuda greșelilor și a păcatelor noastre. Clericii s-au certat deseori. Dumnezeu este mai puternic decât meschinăriile noastre umane. Dacă fiecare își apără opinia, noutatea, maniera proprie de a prezenta Revelația și tezaurul Tradiției Bisericii, atunci divizarea se va răspândi pretutindeni, iar dezbinarea se va instala printre credincioși. Îi datorăm poporului credincios o învățătură clară, fermă și stabilă. Cum să acceptăm faptul că se contrazic conferințele episcopale? Acolo unde domnește confuzia, nu poate locui Dumnezeu!

Unitatea credinței presupune unitatea magisteriului, în spațiu și timp. Când ne este dată o învățătură nouă, aceasta trebuie să fie interpretată, întotdeauna, în armonie cu învățătura care o precede. Dacă introducem ruperea legăturilor dintre învățături, „revoluțiile”, distrugem unitatea care a guvernat sfânta Biserică pe parcursul secolelor. Aceasta nu înseamnă însă că suntem condamnați la fixism. Dar orice evoluție trebuie să fie o înțelegere mai bună și o aprofundare a trecutului. Hermeneutica reformei în continuitate, pe care a propovăduit-o clar Benedict al XVI-lea, reprezintă o condiție sine qua non a unității.

Cei care anunță cu mare zgomot schimbarea și ruptura, nu caută binele turmei. Unitatea noastră se va construi în jurul adevărului doctrinei catolice. Nu există altă cale. Ce cadou mai minunat putem oferi umanității, decât adevărul Evangheliei și o preoție așa cum o trăit-o Isus și apostolii?

Ce credeți despre procesul sinodal în curs din Germania? Unii cardinali au denunțat riscul de „protestantizare” a acestei Biserici: ce credeți despre acest lucru?

Ceea ce se petrece în Germania este teribil. Ai impresia că adevărurile credinței și poruncile Evangheliei urmează să fie supuse la vot. Cu ce drept putem decide să renunțăm la o parte a învățăturii lui Cristos? Știu că mulți catolici germani suferă din cauza acestei situații. Așa cum a spus deseori Benedict al XVI-lea, Biserica germană este prea bogată. Ești tentat să faci totul cu banii: să schimbi Revelația, să creezi un alt magisteriu, o Biserică germană, nu o Biserică una, sfântă, catolică și apostolică. Riscul, pentru ea, este acela de a se considera ca una dintre instituțiile lumești. Din acel moment, cum ar putea să nu ajungă să gândească precum lumea? Aș vrea să-i invit pe frații mei germani să facă experiența sărăciei, să renunțe la subvenția din partea statului. O Biserică săracă nu se va teme de radicalitatea Evangheliei. Cred că, deseori, legăturile noastre cu banii sau cu puterea laică ne fac indiferenți, reci, sau chiar lași în a anunța vestea cea bună. În spatele acestei dezbateri se pune problema esenței supranaturale a credinței. A fi creștin nu este un complement, un adaos spiritual al unei vieți laice, un aspect al dezvoltării personale care le este plăcut oamenilor contemporani stresați. A fi creștin înseamnă să-l lăsăm pe Dumnezeu să năvălească în viețile noastre și să ne schimbe. Nu facem negoț cu ansamblul credințelor religioase și al practicilor spirituale. Primim integral, total, evenimentul supranatural al Revelației divine. El ni se impune. El ne bulversează viețile.

Astăzi există dezbateri asupra problemelor interne ale Bisericii. Papa Francisc a spus că nu se teme de schismă. Dumneavoastră ce părere aveți? Cum s-ar putea reface unitatea?

Acest lucru nu este posibil decât prin a conferi prioritate rugăciunii și adorației. Împreună vom învăța, prin acestea, fidelitatea totală față de doctrina catolică trăită în cea mai mare iubire.

Biserica este zdruncinată din toate părțile. Lupte interne în scandaluri de pedofilie, trecând prin aparenta sa inadecvare la lumea modernă… Ce se întâmplă?

Trăim o criză profundă.  Dar această criză este, în primul rând, o criză a credinței și o criză profundă a preoției. Crimele abominabile ale preoților sunt simptomele cele mai terifiante ale acesteia. Atunci când Dumnezeu nu este în centru, când acțiunea nu mai este determinată de credință, atunci când aceasta nu mai ghidează și nu mai irigă viața oamenilor, atunci asemenea delicte devin posibile. Așa cum spunea Benedict al XVI-lea : „De ce a atins pedofilia asemenea proporții? În ultimă instanță, motivul este absența lui Dumnezeu”. Într-adevăr, au fost formați preoți care nu au fost învățați că singurul punct de sprijin al vieții lor este Dumnezeu, care nu au experimentat faptul că viața lor are sens doar prin Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Unii s-au scufundat în logica dialectică a abuzurilor de autoritate și a crimelor sexuale. Dacă un preot nu face, zilnic, experiența faptului că este doar un instrument, riscă să se îmbete cu o senzație de putere. Dacă viața unui preot nu este o viață consacrată, el se află într-un mare pericol de iluzie și de deviere.

Fața Bisericii a fost pângărită de păcatul fiilor ei. Dar astăzi apare, din nou, adevărata față a Bisericii. Ea strălucește la acei preoți curajoși care-i asistă pe muribunzii care au viața în pericol, la acei preoți care-și conduc poporul în rugăciune silențioasă și tainică.

Creștinii sunt slăbiți prin lipsa lor de credință. Unii dintre ei par să vrea să se lipsească de această lumină. Ei se forțează să vadă lumea cu o privire secularizată. De ce? Este vorba de o dorință de a fi acceptați de lume? O dorință de a fi ca toată lumea?

Mă întreb dacă, în fond, această atitudine nu maschează, pur și simplu, frica ce ne face să refuzăm să auzim ceea ce ne spune Isus însuși: „Voi sunteți sarea pământului […] Voi sunteți lumina lumii” (Matei, 5,13-14). Ce responsabilitate! Ce povară! A renunța să fii sarea pământului înseamnă să condamni lumea să rămână fadă și lipsită de gust, să renunți la a fi lumina lumii înseamnă să o condamni la întuneric. Nu va trebui să ajungem la acest lucru!

Ce-i de făcut?

Există, la mulți creștini, o împotrivire de a mărturisi credința sau de a aduce lumii lumina. Credința noastră a devenit călduță, ca o amintire care se estompează puțin câte puțin. Ea devine ca o negură rece. Atunci nu mai îndrăznim să spunem că ea este unica lumină a lumii. Totuși, trebuie să mărturisim nu despre noi înșine, ci despre Dumnezeu, care a venit să ne întâlnească și care ni s-a arătat.

A venit timpul să-i smulgem pe creștini relativismului ambiant, care anesteziază inimile și adoarme iubirea! În apatia noastră în fața deviațiilor doctrinare se poate constata atitudinea călduță care s-a instalat printre noi. Nu rareori vedem predându-se, în universitățile catolice sau în publicațiile creștine oficiale, niște erori grave. Și nimeni nu reacționează! Să fim atenți, într-o zi credincioșii ne vor cere socoteală. Ne vor acuza în fața lui Dumnezeu de a-i fi predat lupilor și de a ne fi părăsit locul de păstori care trebuiau să apere turma.

Credința noastră ne condiționează iubirea față de Dumnezeu. Să apărăm credința înseamnă să-i apărăm pe cei mai slabi, pe cei mai simpli, și să le permitem să-l iubească pe Dumnezeu cu adevărat.

Ea înseamnă mântuirea sufletelor, ale noastre și ale fraților noștri. În ziua în care nu vom mai arde de iubire pentru credința noastră, lumea va muri de frig, lipsită de bunul său cel mai prețios.

Cine se va ridica, astăzi, pentru a anunța orașelor Occidentului credința pe care acestea o așteaptă? Cine se va ridica să propovăduiască musulmanilor Evanghelia? Ei o caută, fără să știe. Ei se îndreaptă spre islamism deoarece Occidentul le oferă ca unică religie societatea de consum. Nu ne mai putem numi creștini și să trăim, în realitate, ca niște atei!

Vă aflați în inima Bisericii și a centrului său de decizie, care este Vaticanul, ce părere aveți despre Biserica de astăzi?

Centrul Bisericii nu este administrația vaticană. Centrul Bisericii se află în inima fiecărui om care crede în Isus Cristos, care se roagă și care adoră. Centrul Bisericii se află în inima mănăstirilor. Centrul Bisericii se află, mai ales, în fiecare tabernacol, pentru că acolo este prezent Isus. Biserica nu poate fi judecată după criterii mundane. Ea nu are nimic de-a face cu sondajele. Ea nu se află aici pentru a fi influentă în lume. Ea spune, urmându-l pe Isus : „Eu pentru aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu”(Ioan, 18,37). Creștinii vor fi întotdeauna nedemni de această misiune, dar Biserica va fi întotdeauna aici pentru a-l mărturisi pe Cristos.

Traducere de Augusta-Maria Flonta

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.