Categorii

Academia Pontificală Pentru Viaţă, Humana communitas în era pandemiei: reflecții neactuale despre renașterea vieţii

Covid-19 a prăbușit lumea întreagă într-o stare de dezolare. Trăim asta deja de mult timp; este o experienţă care nu s-a încheiat şi va putea dura încă mult timp. Însă ce interpretare putem să-i dăm? Desigur, suntem chemaţi s-o înfruntăm cu curaj. Căutarea unui vaccin şi a unei explicații științifice atente despre ce anume a dezlănțuit această catastrofă sunt dovada. Însă suntem chemaţi şi la o conștiință mai profundă? Dacă ar fi aşa, în ce mod această distanţare ne va împiedica să cădem pradă inerţiei nepăsării, sau mai rău, a complicităţii cu resemnarea? Este posibil să facem „un pas înapoi” ponderat, care să nu însemne lipsă de acțiune, un gând care se să se poată transforma într-o mulțumire pentru viaţa dată, ca şi cum ar fi o trecere spre o renaștere a vieţii?

Covid-19 este numele unei crize globale (pan-demia): arată diferite fațete şi manifestări, dar este fără îndoială o realitate comună. Am ajuns să ne dăm seama, ca niciodată înainte, că această situaţie stranie, deja prevăzută de timp uitat, însă niciodată înfruntată în mod serios, ne-a unit mai mult. Ca atâtea procese din lumea noastră contemporană, Covid-19 este cea mai recentă manifestare a globalizării. Dintr-o perspectivă pur empirică, globalizarea a adus atâtea binefaceri omenirii: a semănat cunoștințe științifice, tehnologii medicale şi practici sanitare, toate disponibile potențial în folosul tuturor (cf. APV, Pandemie şi fraternitate universală, 30.03.20). În acelaşi timp, cu Covid-19, am ajuns să fim conectați în mod diferit, împărtășind o experienţă comună de contingenţă (cum-tangere): nescutind pe nimeni, pandemia ne-a făcut pe toţi la fel de vulnerabili, pe toţi la fel de expuși.

La această conștiință s-a ajuns cu un preț mare. Ce lecții am învățat? În afară de asta, ce convertire a gândirii şi a acțiunii suntem pregătiți să trăim în responsabilitatea noastră comună faţă de familia umană (Papa Francisc, Humana communitas, 6 ianuarie 2019)?

1. Realitatea dură a lecţiilor învățate

Pandemia ne-a dăruit spectacolul străzilor goale şi al orașelor fantomă, al unei proximităţi umane rănite, al distanţării fizice. Ne-a privat de exuberanța îmbrăţişărilor, de gentilețea strângerilor de mână, de afectul săruturilor şi a transformat relațiile în interacţiuni temătoare între necunoscuți, schimbul neutru de individualităţi fără chip, învăluite în anonimatul dispozitivelor de protecție. Limitările la contactele sociale sunt înspăimântătoare; pot duce la situaţii de izolare, disperare, furie şi abuzuri. Pentru bătrânii aflați la ultimele perioade ale vieţii, suferința a fost şi mai accentuată, deoarece suferința fizică a fost însoțită de o calitate de a vieţii deteriorată şi de lipsa vizitelor din partea familiei şi a prietenilor.

1.1. Viaţă luată, viaţă primită: lecția fragilităţii

Metaforele principale care invadează astăzi limbajul nostru comun subliniază ostilitatea şi un sentiment pătrunzător de amenințare: încurajările repetate de a „combate” virusul, comunicatele de presă care răsună ca niște „buletine de război”, actualizările zilnice cu privire la numărul de infectați, care în curând devin „căzuți”.

În suferința şi în moartea aşa de multor persoane, am învățat lecția fragilității. În numeroase țări, spitalele încă fac faţă cu greu să satisfacă nenumăratele cereri şi sunt constrânse la pedeapsa raţionalizării şi la uzarea personalului sanitar. O mizerie imensă, de nedescris şi lupta pentru necesitatea primară de supraviețuire au scos în evidență condiția deținuților, a celor care trăiesc în condiții de sărăcie extremă la marginile societății, mai ales în țările în curs de dezvoltare şi a celor abandonați destinați uitării în infernul din lagărele de refugiaţi.

Am atins cu mâna faţa cea mai tragică a morții: unii au cunoscut singurătatea despărţirii, atât fizice cât şi spirituale, au părăsit propriile familii neputincioase, fără să poată să-şi ia rămas bun de la cei dragi ai lor, fără chiar posibilitatea celei mai elementare pietăţi a unei înmormântări adecvate. Am văzut vieți terminându-se fără nicio distincție de vârstă, status social sau condiții de sănătate.

„Fragili”. Iată ce suntem toţi: marcați în mod radical de experienţa finitudinii care este în inima existenței noastre; nu se află acolo din întâmplare, nu ne atinge cu atingerea gentilă a unei prezențe tranzitorii, nu ne lasă să trăim nederanjaţi cu convingerea că totul va fi după planurile noastre. Ieşim la iveală dintr-o noapte cu origini misterioase: chemaţi să fim dincolo de orice alegere, ajungem repede la prezumție şi la plângeri, revendicând ca al nostru ceea ce ne-a fost numai încredințat. Prea târziu am învățat să acceptat întunericul din care venim şi la care, în sfârşit, ne vom întoarce.

Conform unora această istorie este absurdă, deoarece totul se reduce la nimic. Însă cum ar putea acest nimic să fie cuvântul final? Şi dacă ar fi aşa, de ce să luptăm? De ce să ne încurajăm reciproc să sperăm la zile mai bune, când tot ceea ce trăim în această pandemie se va sfârși?

Viaţa merge şi vine, spune păzitorul prudenţei cinice. Însă această creștere şi descreştere a sa, acum făcută mai clară de fragilitatea condiției noastre umane, ar putea să ne deschidă la o înţelepciune diferită, o conștiință diferită (cf. Ps 8): încercarea dureroasă a fragilității vieţii poate reînnoi şi conştiinţa noastră că este un dar. Întorcându-ne la viaţă, după ce am gustat rodul ambivalent al contingenţei sale, nu vom fi mai înțelepți? Nu vom fi mai recunoscători, mai puţin aroganţi?

1.2. Visul imposibil al autonomiei şi lecția finitudinii

Cu pandemia, revendicările noastre de autodeterminare autonomă au suferit o lovitură dură, un moment de criză care cere un discernământ mai profund. Trebuia să se întâmple, mai devreme sau mai târziu: vraja a durat mult prea mult.

Epidemia de Covid-19 are mult de-a face cu prădarea pământului şi despuierii de valoarea sa intrinsecă. Este vorba de un simptom al stării rele a pământului nostru şi al incapacității noastre de a ne ocupa de el; în afară de asta, este un semn stării noastre spirituale rele (Laudato si’, nr. 119). Vom fi în măsură să vindecăm fractura cu lumea noastră naturală, care prea des a transformat subiectivităţile noastre asertorice în amenințare la adresa creației, la adresa celorlalți?

Să luăm în considerare lanţul de conexiuni care unește următoarele fenomene: creșterea despăduririi împinge animalele sălbatice în proximitatea habitatelor umane. Apoi, virusurile prezente în animale se transmit la oameni, exacerbând, în acest mod, realitatea zoonozei, un fenomen bine cunoscut de oamenii de știință în răspândirea multor boli. Cererea exagerată de carne în țările din lumea dezvoltată a dat naștere la enorme complexuri industriale pentru creșterea şi exploatarea animalelor. Este ușor de constatat cum aceste interacţiuni pot să provoace la sfârşit răspândirea unui virus, prin transportul internațional, prin mobilitatea în masă a persoanelor, prin călătoriile de afaceri, prin turism, etc.

Fenomenul Covid-19 nu este numai rezultatul evenimentelor naturale. Ceea ce se întâmplă în natură este deja rezultatul unei interacţiuni complexe cu lumea umană a alegerilor economice şi a modelelor de dezvoltare, ele însele „infectate” cu un „virus” diferit creat de noi: acest virus este rezultatul, mai mult decât cauza, avidității financiare, al consimţirii faţă de stiluri de viaţă definite de consum şi de exces. Ne-am construit un ethos de samavolnicie şi dispreț faţă de ceea ce ne-a fost dat în promisiunea primordială a creației. Pentru acest motiv, suntem chemaţi să reconsiderăm raportul nostru cu habitatul natural. Să recunoaștem că trăim pe acest pământ ca administratori, nu ca stăpâni şi domni.

Ne-a fost dat totul, însă suveranitatea noastră este una numai acordată, nu absolută. Conștientă de originea sa, aceasta poartă cu sine povara finitudinii şi semnul vulnerabilității. Condiția noastră este o libertate rănită. Putem s-o refuzăm ca un blestem, o situaţie provizorie de depășit în cel mai scurt timp posibil. Sau, putem învăța o răbdare diferită: capabilă să fie de acord cu finitudinea, să reînnoiască interacţiunea cu aproapele vecin şi cu celălalt distant.

Dacă este comparată cu dificultățile din țările sărace, mai ales în aşa-numitul sud global, nenorocirile din lumea „dezvoltată” apar mai degrabă ca un lux: numai în țările bogate persoanele pot să-şi permită să respecte condițiile de siguranță. Pe de altă parte, în cele mai puţin norocoase, „distanţarea fizică” este pur şi simplu imposibilă din cauza necesităților şi circumstanțelor tragice: ambiente aglomerate şi impracticabilitatea unei distanţări sustenabile constituie pentru populaţii întregi un obstacol insurmontabil. Contrastul dintre cele două situaţii scoate în evidență un paradox strident, care, încă o dată, relatează istoria disproporţiei de bunăstare între țări bogate şi sărace.

A învăța finitudinea şi a fi de acord cu limitele libertății noastre merge mult dincolo de o exercițiu măsurat de realism filozofic. Implică faptul de a deschide ochii în faţa unei realităţi de fiinţe umane care experimentează aceste limite în trupul lor: în provocarea zilnică pentru a supraviețui, pentru a-şi asigura condițiile minime pentru subzistență, pentru a-i alimenta pe proprii copii şi familia, pentru a depăși amenințarea bolilor, în pofida disponibilităţii de îngrijiri prea scumpe şi nesustenabile. Să luăm în considerare numărul imens de vieți pierdute în sudul global: malarie, tuberculoză, lipsa de apă potabilă şi de resurse de bază încă seceră milioane de vieți în fiecare an, o situaţie care este cunoscută de decenii. Toate aceste probleme ar putea să fie depășite grație efortului şi angajării internaționale şi politice. Câte vieți ar putea să fie salvate, câte boli dezrădăcinate, câtă suferinţă evitată!

1.3. Provocarea interdependenței şi lecția vulnerabilității comune

Pretențiile noastre de singurătate monadică au picioarele de lut. Cu ele, se prăbușesc speranțele false ale unei filozofii sociale atomiste construite pe suspiciunea egoistă faţă de ceea ce este diferit şi nou, o etică a raționalității calculatoare, supusă unei imagini deformate de auto-realizare, impermeabilă faţă de responsabilitatea binelui comun la nivel global şi nu numai național.

Interconexiunea noastră este o realitate de fapt. Ne face pe toţi puternici sau, dimpotrivă, vulnerabili, în funcţie de atitudinea noastră faţă de ea. Să luăm în considerare înainte de toate importanţa sa la nivel național. Dacă acest Covid-19 poate să lovească pe oricine, totuşi poate să fie deosebit de dăunător pentru populaţii deosebite, cum sunt bătrânii sau persoanele cu boli concomitente şi imunitate compromisă. În acelaşi mod, aceleași măsuri politice luate pentru toţi cetățenii cer solidaritatea tinerilor şi sănătoși cei mai vulnerabili; cer sacrificiul din partea multora care, pentru subzistenţa lor, depind de activități economice care cer un contact cu publicul. În țările mai bogate, aceste sacrificii pot să fie temporar compensate, însă în majoritatea țărilor, aceste politici de protecție sunt pur şi simplu imposibile.

Desigur, în toate țările, binele comun al sănătății publice trebuie să fie cântărit în raport cu interesele economice. În timpul primelor faze ale pandemiei, multe țări s-au focalizat pe salvarea câtor mai multe vieți posibil. Spitalele şi mai ales serviciile de terapie intensivă erau insuficiente şi au fost întărite numai după eforturi enorme. În mod apreciabil, serviciile de asistență au supraviețuit mai mult grație sacrificiilor impresionante ale medicilor, asistenţilor şi altor profesioniști sanitari, decât datorită investițiilor tehnologice. Totuşi, focalizarea asupra asistenței spitalicești a abătut atenţia de la alte instituții de îngrijire. De exemplu, casele de îngrijire au fost lovite dur de pandemie, iar dispozitivele de protecție individuală şi testele au devenit disponibile în cantitate suficientă abia într-o fază târzie. Discuții etice despre alocarea de resurse s-au bazat mai ales pe considerații utilitariste, fără a acorda atenţie persoanelor mai vulnerabile şi expuse la riscuri mai grave. În majoritatea țărilor, rolul medicilor de bază a fost ignorat, în timp ce pentru multe, sunt primul punct de contact cu sistemul de asistență. rezultatul a fost o creștere a numărului de decese şi de dezabilități provocate de cauze diferite de Covid-19.

Vulnerabilitatea comună cere şi o cooperare internațională şi conştiinţa că nu este posibilă a ține piept unei pandemii fără o infrastructură sanitară adecvată, accesibilă tuturor la nivel global. Cu atât mai puţin, nenorocirile unui popor, infectat pe neașteptate, pot să fie înfruntate în izolare, fără a stipula acorduri internaționale şi cu o multitudine de actori diferiți. Împărtăşirea de informații, furnizarea de ajutoare, alocarea resurselor scăzute sunt teme care ar trebui tratate toate într-o sinergie de eforturi. Forţa lanţului internațional este determinată de veriga sa mai slabă.

Lecția are nevoie să fie asimilată în profunzime. Desigur, semințele speranţei au fost răspândite la umbra gesturilor mici, în acte de solidaritate, prea multe pentru a fi numărate, prea prețioase pentru a fi făcute publice. Comunitățile s-au bătut cu onoare, în pofida a toate; uneori s-au ciocnit cu incapacitate conducerii lor politice de a face protocoale etice, de a elabora sisteme normative, de a imagina în mod nou viețile pe baza idealurilor de solidaritate şi grijă reciprocă. Aprecierile unanime faţă de aceste exemple arată o înțelegere profundă a semnificației autentice a vieţii şi un mod de dorit al realizării sale.

Totuşi, încă n-am dat atenţie suficientă, mai ales la nivel global, interdependenței umane şi vulnerabilității comune. Virusul nu recunoaște frontierele, însă țările au sigilat propriile granițe. Spre deosebire de alte dezastre, pandemia n-a lovit toate țările în acelaşi moment. Deşi acest lucru ar fi putut să ofere oportunitatea de a învăța din experiențele şi din politicile altor țări, procesul de învățare la nivel global a fost minim. Ba mai mult, unele țări s-au angajat uneori într-un joc cinic de acuză reciprocă.

Aceeaşi lipsă de interconexiune se observă în eforturile pentru a dezvolta îngrijiri şi vaccinuri. Lipsa de coordonare şi cooperare este acum tot mai recunoscută ca un obstacol în lupta împotriva Covid-19. Conştiinţa că suntem împreună în acest dezastru şi că putem să-l depășim numai prin eforturi cooperative ca o comunitate umană dă naștere la activități împărtășite. Articularea de proiecte științifice transnaţionale este un efort care merge în această direcție. Acest lucru trebuie să fie demonstrat şi în politici, prin întărirea instituțiilor internaționale. Acest lucru este deosebit de important, deoarece pandemia întărește inegalități şi nedreptăți existente deja şi multe țări care nu sunt înzestrate cu resurse şi structuri pentru a înfrunta în mod adecvat Covid-19 depind de comunitatea internațională pentru a primi asistență.

2. Spre o nouă viziune: renașterea vieţii şi chemarea la convertire

Lecțiile de fragilitate, finitudine şi vulnerabilitate ne conduc în pragul unei noi viziuni: promovează un ethos de viaţă care cere o angajare a inteligenţei şi curajul unei convertiri morale. A învăța o lecție înseamnă a deveni umili, înseamnă a ne schimba, căutând resurse de sens până atunci neexploatate, probabil negate. A învăța o lecție înseamnă a deveni conștienți, încă o dată, de bunătatea vieţii care ni se oferă nouă, eliberând o energie care ajunge şi mai în profunzimea experienţei inevitabile a pierderii, care trebuie să fie elaborată şi integrată în semnificaţia existenței noastre. Această ocazie poate să fie promisiunea unui nou început pentru humana communitas, promisiunea renașterii vieţii? Dacă ar fi aşa, cu ce condiții?

2.1. Spre o etică a riscului

Înainte de toate, trebuie să ajungem la o nouă considerare a realității existențiale a riscului: noi toţi putem sucomba sub loviturile bolii, datorită uciderilor din război, sub amenințările oprimante ale dezastrelor. În lumina acestor lucruri, ies în evidență responsabilități etice şi politice foarte specifice faţă de vulnerabilitatea indivizilor şi grupurilor de persoane care sunt în pericol mai mare pentru sănătatea, viaţa şi demnitatea lor. Covid-19 poate să pară, la prima vedere, o determinantă doar naturală, deşi desigur fără precedent, de risc global. Totuşi, pandemia ne constrânge să luăm în considerare un număr de factori adiţionali, care prevăd toţi o provocare etică multidimensională. În acest context, deciziile trebuie să fie proporţionate cu riscurile, conform principiului de precauție. A se focaliza asupra genezei naturale a pandemiei, fără a da ascultare inegalităților economice, sociale şi politice între țările din lume, înseamnă a nu percepe sensul condițiilor care au făcut să se răspândească mai rapid şi au făcut să fie mai greu de înfruntat. Un dezastru, oricare ar fi originea sa, este o provocare etică deoarece este o catastrofă care condiționează viaţa umană şi lovește existenţa umană în diferite dimensiuni.

În lipsa unui vaccin, nu putem să ne bazăm pe capacitatea de a înfrânge permanent virusul care a provocat pandemia, cu excepția unei epuizări spontane a forței patologice a bolii. De aceea, imunitatea împotriva Covid-19 rămâne numai o speranţă pentru viitor. Asta înseamnă a recunoaște şi că a trăi într-o comunitate aflată în pericol cere o etică egală cu perspectiva că acest pericol poate să devină efectiv o realitate.

În acelaşi timp, trebuie să elaborăm un concept de solidaritate care se extinde mult dincolo de angajarea generică de a-i ajuta pe cei care suferă. O pandemie ne invită pe toţi să înfruntăm şi să plăsmuim din nou dimensiunile structurale ale comunităţii noastre globale care sunt opresive şi nedrepte, acelea pe care conştiinţa religioasă le definește „structuri de păcat”. Binele comun al humana communitas nu poate să fie obținută fără o adevărată convertire a inimilor şi a minţilor (Laudato si’, 217-221). Chemarea la convertire este adresată simțului nostru de responsabilitate: miopia sa este imputabilă refuzului nostru de a privi vulnerabilitatea populațiilor mai slabe la nivel global, nu incapacității noastre de a vedea ceea ce este aşa de evident simplu. O deschidere diferită poate lărgi orizontul imaginaţiei noastre morale pentru a include, în sfârşit, ceea ce a fost în mod deliberat redus la tăcere.

2.2. Chemarea la eforturi globale şi la cooperare internațională

Profilurile fundamentale ale unei etici a riscului, înrădăcinată într-un concept mai amplu de solidaritate, implică o definiție de comunitate care refuză orice provincialism, distincția falsă între insider, adică, aceia care pot să revendice că aparțin pe deplin comunităţi şi outsider, adică aceia care pot spera, în cel mai bun dintre cazuri, să aibă o aşa-zisă participare la ea. Partea întunecată a acestei separări trebuie să fie scoasă în evidență ca imposibilitate conceptuală şi practică discriminatoare. Nimeni nu poate să fie văzut pur şi simplu „în așteptare” să primească recunoaşterea deplină a statusului, ca şi cum ar fi la porțile lui humana communitas. Accesul la o asistență sanitară de calitate şi la medicamentele esențiale trebuie să fie efectiv recunoscut ca drept uman universal (cf. Declarația universală despre bioetică şi drepturile umane, art. 14). Din această premisă rezultă două concluzii logice.

Prima se referă la accesul universal la cele mai bune oportunități de prevenire, diagnoză şi tratament, care nu trebuie să fie rezervate numai câtorva. Distribuirea unui vaccin, imediat ce va fi disponibil în viitor, este un caz emblematic. Unicul obiectiv acceptabil, coerent cu o furnizare egală a vaccinului, este accesul la toţi, fără nicio excepție.

A doua concluzie se referă la definiția de cercetare științifică responsabilă. Aici miza este foarte mare şi problemele sunt foarte complexe. Trei sunt cele care merită să fie subliniate. Primul loc, în raport cu integritatea științei şi cu noţiunile care stimulează progresul său: idealul unei obiectivităţi controlate, dacă nu complet „dezlipite” şi idealul de libertate de cercetare şi, mai ales, libertate de conflictele de interes. În al doilea rând, în joc este însăși natura cunoașterii științifice ca practică socială, definită, într-un context democratic, de reguli de egalitate, libertate şi echitate. Îndeosebi, libertatea științifică de cercetare n-ar trebui să înglobeze în propria sferă de influență decizia politică. Această decizie şi domeniul politic în ansamblul său mențin propria autonomie de izolarea puterii științifice, mai ales atunci când aceasta din urmă se transformă în manipularea opiniei publice. În sfârşit, ceea ce este în discuție aici este caracterul în mod esenţial „bazat pe încredere” al cunoașterii este obținută prin experimentarea pe fiinţele umane şi promisiunea unui tratament testat în trial clinice. Binele societății şi binele comun în sectorul sanitar vin înainte de orice interes pentru profit, deoarece dimensiunea publică a cercetării nu poate să fie sacrificată pe altarul câștigului privat. Când viaţa şi bunăstarea unei comunităţi sunt în pericol, profiturile trebuie să asume un rol din planul al doilea.

Solidaritatea se extinde şi la orice efort în domeniul cooperării internaționale. În acest context, un loc privilegiat este ocupat de Organizația Mondială a Sănătății (OMS). Profund înrădăcinată în misiunea sa de a conduce munca sanitară la nivel mondial, se află noțiunea conform căreia numai angajarea guvernelor în sinergie poate proteja, promova şi face eficient dreptul universal la cel mai înalt nivel posibil de sănătate. Această criză a subliniat cât de necesară este o organizație internațională cu o extindere globală, care să se facă promotoare îndeosebi a nevoilor şi a preocupărilor țărilor mai puţin dezvoltate în înfruntarea unei catastrofe fără precedent.

Limitarea de vederi a intereselor naţionale a dus multe țări la revendicarea unei politici de independenţa şi izolare faţă de restul lumii, ca şi cum pandemia ar putea să fie înfruntată fără o strategie globală coordonată. Această atitudine ar putea să susțină, nu numai în cuvinte, ideea subsidiarităţii şi importanţa unei intervenții strategice bazate pe prerogativa conform căreia autoritatea mai joasă trebuie să aibă precedență faţă de una mai înaltă, mai distantă de situația locală. Subsidiaritatea trebuie să respecte sfera legitimă de autonomie a comunităţilor, încurajând capacitățile şi responsabilitățile lor. În realitate, atitudinea în discuție intră într-o logică de separare care este, înainte de toate, mai puţin eficace împotriva lui Covid-19. În afară de asta, dezavantajul nu este numai puţin clarvăzător de facto, ci provoacă şi mărirea inegalităților şi agravarea dezechilibrelor de resurse între diferitele țări. Deşi toate, bogate şi sărace, sunt vulnerabile la virus, acestea din urmă sunt destinate să plătească prețul cel mai mare şi să poarte povara consecințelor pe termen lung al lipsei de cooperare. De aceea, este clar că pandemia înrăutățește inegalitățile proprii ale proceselor de globalizare, făcând tot mai multe persoane vulnerabile şi marginalizate fără asistență sanitară, loc de muncă şi amortizatori sociale.

2.3. Cumpănirea etică centrată pe principiul de solidaritate

În ultimă analiză, adevărata problemă actuală înfruntată de familia umană este semnificaţia morală şi nu simplu strategică a solidarității. Solidaritatea implică responsabilitatea faţă de celălalt care trăieşte în necesitate, şi este înrădăcinată în recunoaşterea că, ființa umană fiind înzestrată cu demnitate, fiecare persoană este un scop în sine, nu un mijloc. Articularea solidarității ca principiu de etică socială se bazează pe realitatea concretă a unei prezențe personale în necesitate, care strigă pentru a fi recunoscută. De aceea, răspunsul care ne este cerut nu este numai o reacție bazată pe noțiuni sentimentaliste de simpatie; este singurul răspuns adecvat demnității celuilalt, care cheamă atenţia noastră, o dispoziție etică întemeiată pe preocuparea rațională a valorii intrinsece a fiecărei fiinţe umane.

Ca obligație, solidaritatea nu este gratis, fără datorii şi fără disponibilitatea țărilor bogate de a plăti prețul cerut pentru supraviețuirea săracilor şi sustenabilitatea întregii planetei. Acest lucru este valabil fie sincronic, pentru diferitele sectoare ale economiei, fie diacronic, adică în raport cu responsabilitatea noastră pentru bunăstarea generațiilor viitoare şi pentru evaluarea resurselor disponibile.

Toţi sunt chemaţi să facă propria parte. A alina consecințele crizei prevede ca să se renunțe la ideea conform căreia „ajutoarele vor veni de la guvern”, ca şi cum ar fi vorba de un deus ex machina care îi lasă pe toţi cetățenii responsabili spectatori, indiferente în urmărirea intereselor lor personale. Transparența regulilor şi strategiilor politice, împreună cu integritatea procesului democratic, cer o abordare diferită. Posibilitatea unei lipse catastrofale de resurse pentru asistența medicală (materiale de protecție, kit pentru test, respiratoare şi terapii intensive în cazul de Covid-19) ar putea folosi ca exemplu. În faţa dilemelor tragice, criteriile generale de intervenție, bazate pe echitate în distribuirea resurselor, respectul faţă de demnitatea fiecărei persoane şi grija specială faţă de subiecții vulnerabili trebuie să fie schițate anterior şi articulate în plauzibilitatea lor rațională cu cât mai multă atenţie posibilă.

Capacitatea şi voința de a cumpăni principii care ar putea să intre în conflict între ele este un alt pilastru esenţial al unei etici a riscului şi a solidarității. Desigur, prima obligație constă în protejarea vieţii şi a sănătății. Deşi o situaţie cu risc zero este imposibilă, respectarea distanţării fizice şi încetinirea, dacă nu închiderea totală, a unor activități a produs efecte dramatice şi durabile asupra economiei. Impactul asupra vieţii private şi sociale va trebui, de asemenea, să fie luat în consideraţie.

Două probleme cruciale ies în evidență. Prima se referă la pragul de risc acceptabil, a cărui respectare nu poate produce efecte discriminatoare în privința condițiilor de putere şi bogăţie. Protecția de bază şi disponibilitatea de mijloace diagnostice trebuie să fie oferite tuturor, conform principiului de nediscriminare.

A doua clarificare decisivă se referă la conceptul de „solidaritate în risc”. Adoptarea de norme specifice din partea unei comunităţi cere atenţie faţă de evoluția situaţie pe teren, o misiune care poate să fie desfășurată numai printr-un discernământ înrădăcinat în sensibilitatea etică, nu numai ascultând de litera legii. O comunitate este responsabilă când obligații de atenţie şi sprijin reciproc sunt împărtășite pro-activ cu atenţie la bunăstarea tuturor. Soluțiile legale la conflictele în recunoaştere de responsabilitate şi vină pentru conduita intențională rea sau neglijență sunt, uneori, instrumente necesare de justiție. Totuşi, nu pot înlocui încrederea ca substanță a interacțiunii umane. Numai aceasta din urmă ne va conduce prin criză, pentru că numai pe baza încrederii, humana communitas va putea până la urmă să înflorească.

Suntem chemaţi la o atitudine de speranţă, care merge dincolo de efectul paralizant a două tentaţii opuse: pe de o parte, resemnarea care subînțelege pasiv evenimentele, şi pe de altă parte nostalgia pentru o întoarcere în trecut, care se reduce la dorința după ceea ce exista înainte. În schimb, este timp de a imagina şi de a realiza un proiect de coexistență umană care să permită un viitor mai bun pentru fiecare. Visul imaginat recent pentru zona amazoniană ar putea să devină un vis universal, un vis pentru întreaga planetă „care să integreze şi să promoveze pe toţi locuitorii săi pentru ca să poată consolida o viaţă bună” (Querida Amazonia, 8).

Cetatea Vaticanului, 22 iulie 2020

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.