Categorii

Abuz de conştiinţă. Fratele Adrien Candiard (dominican): „A ajuta persoanele dar fără a lua vreodată locul lor şi a decide pentru ele”

Există şi abuz de conştiinţă. Mai puţin vizibil decât cel sexual. Dar este mereu un abuz, pentru că se profită de încrederea altuia, se impun cu autoritarism indicaţii de viaţă forţate şi consecinţele le îndură mai ales persoanele mai fragile şi vulnerabile. Abuzul de conştiinţă călătoreşte subteran şi tăcut în comunităţile de credinţă, în institutele călugăreşti, în pastoraţia mai ales a tineretului. A vorbit mult despre asta papa Francisc. Cu iezuiţii din Irlanda. Şi în Scrisoarea către poporul lui Dumnezeu dată în august. Un nod care a fost tratat şi la adunarea generală a Conferinţei Călugărilor şi Călugăriţelor din Franţa (CORREF) care s-a desfăşurat la Lourdes, de la 10 la 13 noiembrie, reunind 450 de responsabili de institute călugăreşti şi monastici. Cel care i-a condus a fost fratele dominican Adrien Candiard, autor printre altele al unei cărţi traduse de puţin timp şi în italiană „Când erai sub smochin” („Quando eri sotto il fico”), în care se citeşte: „Viaţa noastră socială, intelectuală, iubitoare, este mereu şi numai căutarea şi obţinerea vieţii adevărate. Până la claritatea luminoasă că viaţa pe care o dorim şi viaţa pe care Dumnezeu o vrea pentru noi, sunt una”. I-am luat interviu.

Ce este un abuz de conştiinţă?

În teologia catolică, aceea mai clasică, partea cea mai sacră a omului este conştiinţa individuală. O conştiinţă care ne permite să distingem între bine şi rău. Poate greşi dar trebuie s-o urmăm mereu, chiar dacă asta implică greşeala. Rolul celui care însoţeşte persoanele nu este niciodată să spună persoanei ceea ce trebuie să facă, ci s-o ajute să facă lumină asupra a ceea ce acea persoană înseşi consideră mai bine pentru ea. Tocmai, a lua locul conştiinţei altuia este un abuz al conştiinţei.

Cum se întâmplă asta?

O persoană mi se deschide, la spovadă, într-un raport de prietenie, de însoţire spirituală. Se deschide pentru că se încrede în mine. Acest raport devine abuz atunci când eu folosesc această deschidere şi această încredere pentru a mă pune în locul conştiinţei celuilalt, pentru a impune o indicaţie a mea. Adică folosesc încrederea pe care persoanele o au în mine pentru a le orienta spre o soluţie a mea: „Trebuie să faci asta”. Fac asta pentru că mi-e frică să nu fiu la înălţime. Pentru că mi-am impus să fiu eficace. Pentru că nu am răbdarea de a respecta timpii, chiar lungi, ale celuilalt. Pentru că cred că dacă iau eu situaţia în mână, problema poate să fie rezolvată în manieră mai rapidă. Este o ispită foarte puternică. Dar ce drept am eu să fac asta? Ce ştiu eu cu adevărat despre persoana aceea?

Cum putem să ne dăm seama că suntem victime ale acestui tip de abuz?

Înainte de toate este un adevărat abuz. Dare este şi un abuz care nu se vede în manieră evidentă aşa cum se poate vedea un abuz sexual, desigur. Şi nu se merge la Poliţie pentru a denunţa pe cineva de abuz de conştiinţă. Apoi, cel mai dificil lucru este că oamenii, foarte des, îndeosebi persoanele aflate în situaţii de vulnerabilitate, cer asta. Vin cu probleme foarte serioase şi dificile şi în loc de a face o muncă lungă de analiză şi clarificare, vor să găsească un „guru” şi să audă spunându-li-se: „Cuvântul lui Dumnezeu îţi spune să faci asta”. Poate să existe o corelaţie între abuzat şi abuzator, între cel care vrea să-i spună celuilalt cum să trăiască şi cel care vrea să audă spunându-i-se cum să trăiască. În afară de asta, abuzul de conştiinţă nu este făcut de monştri ci de persoane care acţionează uneori în bună credinţă.

În schimb, când este pozitivă o însoţire spirituală?

Calea creştină şi spirituală este un drum de libertate. În viaţa Duhului unui devine tot mai liber în faţa tuturor sclaviilor care sunt materiale dar şi spirituale. Şi printre sclavii există şi sentimentul de vinovăţie, aspiraţia de a fi perfecţi, neacceptarea propriilor limite, etc. Rolul Bisericii este acela de a însoţi persoanele să se elibereze de aceste sclavii. A creşte în viaţa creştină înseamnă a fi tot mai liberi. În schimb dacă am nevoie mereu de cineva care să-mi spună ce să fac, înseamnă că ceva nu funcţionează. Problema de fond este când se confundă obiectivele: obiectivul meu este ca tu să faci binele sau ca tu să iubeşti binele? Te pot convinge să faci ceva, dar dacă nu faci asta în mod liber sau o faci pentru a-mi face o plăcere, sau pentru că „Dumnezeu vrea asta”, nu are nicio valoare, nu te ajută.

Ne puteţi da vreun exemplu?

Îndeosebi, se vede cu tinerii care cer sfaturi pentru viaţa afectivă şi sexuală. Şi adesea – din ceea ce văd eu, prin experienţa mea care ca atare este desigur limitată – prima intenţie este aceea de a frâna, a stinge aşteptările şi a coborî aspiraţiile. Şi pentru a obţine acest rezultat se foloseşte adesea o pastoraţie de frică. Ceea ce vreau să spun este că nu avem nevoie să provocăm frică oamenilor cu privire la păcat. Adevărata intenţie creştină este în schimb aceea de a mă face să iubesc binele şi a de a mă face să înţeleg că aspiraţiile mele cele mai adevărate şi profunde corespund proiectului pe care Dumnezeu l-a gândit din totdeauna pentru mine.

Ce tip de comunităţi avem nevoie pentru a face astfel de parcursuri de eliberare?

Nu este uşor, ceea ce nu înseamnă că trebuie să renunţăm. Cel mai important lucru este să ştiu că eu nu sunt mântuitorul lumii. Nu pot să mântuiesc persoanele pentru că persoanele sunt deja mântuite. Locul Mântuitorului a fost luat deja. Această voinţă de a mântui persoanele – care poate să fie şi semn de generozitate – trebuie abandonată imediat, pentru că nu ajută. Şi asta înseamnă a nu avea obiective de obţinut cu orice preţ. Înseamnă a ajuta dar niciodată a decide în locul celuilalt. Niciodată. Aceasta este condiţia cea mai importantă.

De M. Chiara Biagioni

(După agenţia SIR, 14 noiembrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.