Categorii

A treia predică de Postul Mare 2016 – Vestirea Cuvântului – Duhul Sfânt, principal agent al evanghelizării

Continuăm şi terminăm astăzi reflecţiile noastre despre constituţia Dei Verbum, adică despre Cuvântul lui Dumnezeu. Ultima dată am vorbit despre „lectio divina”, adică despre lectura personală şi edificatoare a Scripturii. Urmând schema trasată de sfântul Iacob, am deosebit în ea trei operaţiuni succesive: primirea Cuvântului, meditarea Cuvântului, punerea în practică a Cuvântului.

Rămâne o a patra operaţiune de făcut, asupra căreia vrem să reflectăm astăzi: vestirea Cuvântului. Dei Verbum vorbeşte pe scurt despre locul privilegiat pe care trebuie să-l aibă Cuvântul lui Dumnezeu în predica Bisericii (DV, nr. 24), dar nu se ocupă direct de vestire, şi pentru că acestei teme Conciliul îi dedică un document aparte, Ad gentes divinitus, despre activitatea misionară a Bisericii.

După acest text conciliar, discursul a fost reluat şi actualizat de fericitul Paul al VI-lea cu Evangelii nuntiandi, de sfântul Ioan Paul al II-lea, cu Redemptoris missio, şi de papa Francisc cu Evangelii gaudium. Aşadar, din punct de vedere doctrinal şi operativ totul a fost spus, şi la nivelul cel mai înalt al magisteriului. Ar fi nesăbuit din partea mea să cred că pot să mai adaug ceva. Ceea ce este posibil de făcut, în acord cu orientarea dată acestor meditaţii, este să scoatem în evidenţă unele aspecte mai direct spirituale ale problemei. Pentru a face asta, pornesc de la fraza repetată des de fericitul Paul al VI-lea conform căruia „Duhul Sfânt este principalul agent al evanghelizării”[1].

  1. Mijlocul este mesajul

Dacă eu vreau să răspândesc o ştire, prima problemă care mi se pune este: cu ce mijloc s-o transmit: prin tipărire? Prin radio? Prin televiziune? Mijlocul este aşa de important încât ştiinţa modernă a comunicaţiilor sociale a creat sloganul: „Mijlocul este mesajul” („The medium is the message”)[2]. Or, care este mijlocul principal şi natural cu care se transmite cuvântul? Este respiraţia, suflul, glasul. El ia, ca să spunem aşa, cuvântul care s-a format în secretul minţii mele şi îl duce la urechea ascultătorului. Toate celelalte mijloace nu fac decât să potenţeze şi să amplifice acest mijloc principal al suflului sau al glasului. Şi scrierea vine după aceea şi presupune glasul viu, de vreme ce literele din alfabet nu sunt decât semne indicatoare ale sunetelor.

Şi Cuvântul lui Dumnezeu urmează această lege. El se transmite prin intermediul unui suflu. Şi care este, sau cine este suflul, sau ruah, lui Dumnezeu, conform Bibliei? Ştim: este Duhul Sfânt! Poate suflul meu să însufleţească cuvântul altuia sau suflul altuia să însufleţească cuvântul meu? Nu, cuvântul meu nu poate să fie rostit decât cu suflul meu şi cuvântul altuia cu suflul său. Astfel, în mod analog se înţelege, Cuvântul lui Dumnezeu nu poate să fie însufleţit decât de suflul lui Dumnezeu care este Duhul Sfânt.

Acesta este un adevăr foarte simplu şi aproape clar, dar de importanţă imensă. Este legea fundamentală a oricărei vestiri şi a oricărei evanghelizări. Ştirile umane se transmit ori prin viu glas, ori prin radio, tipărituri, internet şi aşa mai departe; ştirea divină, deoarece este divină, se transmite prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este adevăratul, esenţialul mijloc de comunicare, fără de care nu se percepe, din mesaj, decât îmbrăcămintea umană. Cuvintele lui Dumnezeu sunt „Duh şi viaţă” (cf. In 6,63) şi de aceea nu se pot transmite sau primi decât „în Duh”.

Această lege fundamentală este aceea pe care o vedem în acţiune, concret, în istoria mântuirii. Isus a început să predice „cu puterea Duhului Sfânt” (Lc 4,14 şu). El însuşi a declarat: „Duhul Domnului este asupra mea… M-a consacrat prin ungere, ca să duc săracilor vestea cea bună” (Lc 4,18). Apărând apostolilor în cenacol în seara de Paşti, El a spus: „Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: Primiţi pe Duhul Sfânt” (In 20,21-22). Conferind apostolilor mandatul de a merge în toată lumea, Isus le-a conferit şi mijlocul pentru a-l putea îndeplini – Duhul Sfânt – şi l-a conferit, în mod semnificativ, sub semnul suflului, al respiraţiei.

Conform lui Marcu şi Matei, ultimul cuvânt pe care Isus l-a spus apostolilor înainte de a se înălţa la cer a fost „Mergeţi!”: „Mergeţi în toată lumea, predicaţi Evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15; Mt 28,19). Conform lui Luca, porunca finală a lui Isus pare opusul: Rămâneţi!: „Rămâneţi în cetate, până când veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus” (Lc 24,49). Desigur, nu există nicio contradicţie; sensul este: mergeţi în toată lumea, dar nu înainte de a-l fi primit pe Duhul Sfânt.

Întreaga relatare a Rusaliilor foloseşte pentru a scoate în evidenţă aceste adevăruri. Vine Duhul Sfânt şi iată că Petru şi ceilalţi apostoli, cu glas tare, încep să vorbească despre Cristos răstignit şi înviat şi cuvântul lor are o atare ungere şi putere încât trei mii de persoane se simt străpunşi în inimă. Duhul Sfânt, venit asupra apostolilor, se transformă în ei într-un impuls irezistibil de a evangheliza.

Sfântul Paul ajunge să afirme că fără Duhul Sfânt este imposibil să se proclame că „Isus este Domnul!” (1Cor 12,3), care este începutul şi sinteza oricărei vestiri creştine. Sfântul Petru, la rândul său, îi defineşte pe apostoli ca „aceia care au vestit Evanghelia în Duhul Sfânt” (1Pt 1,12). Arată cu cuvântul „Evanghelie” conţinutul şi cu expresia „în Duhul Sfânt” mijlocul, sau metoda, vestirii.

  1. Cuvinte şi fapte

Primul lucru care trebuie evitat când se vorbeşte despre evanghelizare este acela de a crede că ea este sinonim cu predicare, deci este rezervată unei categorii speciale de creştini. Vorbind despre natura revelaţiei Dei Verbum spune: „Această economie a revelației se împlinește prin fapte și cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârșite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief și confirmă învățătura și realitățile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările și luminează misterul conținut în ele”[3]. Este vorba despre o afirmaţie care provine de la sfântul Grigore cel Mare. „Domnul şi Mântuitorul nostru, scria sfântul învăţător, uneori ne avertizează cu ceea ce spune, uneori în schimb cu ceea ce face”: „aliquando nos sermonibus, aliquando vero operibus admonet”. Această lege care este valabilă pentru Revelaţie în naşterea sa, este valabilă şi pentru răspândirea sa. Cu alte cuvinte, nu se evanghelizează numai cu cuvintele, ci încă mai înainte cu faptele şi viaţa; nu cu ceea ce spunem, ci cu ceea ce facem şi ceea ce suntem.

Marshall McLuhan a explicat odată vestitul său slogan „mijlocul este mesajul” în mod iluminant pentru noi. El spune că numai în Isus Cristos „nu există nicio diferenţă între mijloc şi mesaj; în realitate cazul său este unicul în care se poate spune că mijlocul şi mesajul sunt perfect identice”[4]. Cu alte cuvinte, în Cristos revelatorul este şi revelaţia. Or, este adevărat că o identificare aşa de totală există numai în Cristos, dar în sens derivat ea ar trebui să se realizeze şi în cel care predică Evanghelia. Dacă el şi-a încredinţat total viaţa sa lui Cristos, dacă poate să spună cu sfântul Paul: „Nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20), atunci şi despre el se poate spune că „mijlocul este mesajul”, ci viaţa sa este vestirea sa.

Există o vorbă în engleză care dobândeşte o semnificaţie cu totul deosebită aplicată evanghelizării: „Faptele vorbesc mai puternic decât cuvintele” („Deeds speek louder than words”). O frază, repetată şi ea adesea, a lui Paul al VI-lea în Evangelii nuntiandi spune: „Omul contemporan ascultă cu mai multă plăcere martorii decât învăţătorii, sau dacă ascultă învăţătorii o face pentru că sunt martori”[5].

Unul dintre cei mai cunoscuţi filozofi moralişti din secolul trecut (nu trebuie să-i dau numele) într-o seară a fost surprins într-un local cu o companie mai puţin edificatoare. Un coleg l-a întrebat cum putea concilia conduita sa cu ceea ce scria în cărţile sale; el a răspuns liniştit: „Aţi văzut vreodată un indicator de circulaţie care începe să meargă în direcţia pe care o indică?”. Un răspuns strălucitor, dar care se condamnă de la sine. Oamenii nu ştiu ce să facă cu „indicatoare de circulaţie” care indică direcţia care trebuie luată, dar ei nu se mută cu un centimetru.

Eu am un exemplu frumos al eficacităţii mărturiei, chiar în ordinul călugăresc de care aparţin. Contribuţia cea mai mare, chiar dacă ascunsă, pe care ordinul capucinilor l-a dat evanghelizării în cele cinci secole ale istoriei sale n-a fost, cred, aceea a predicatorilor de meserie, ci aceea a cetei „fraţilor laici”: simpli şi neştiutori portari de la conventuri sau cerşetori de pomeni. Întregi populaţii au regăsit sau au menţinut credinţa lor graţie contactului cu ei. Unul dintre ei, fericitul Nicola da Gesturi, vorbea aşa de puţin încât oamenii îl numeau „Fratele tăcere”, şi totuşi în Sardinia, la 58 de ani de la moartea sa, ordinul capucinilor se identifică cu fratele Nicola da Gesturi, sau cu fratele Ignazio da Laconi, un alt sfânt frate cerşetor de pomeni din trecut. Acelaşi lucru s-a întâmplat aici la Roma, la începuturile Ordinului, cu sfântul Felix de Cantalice. S-a realizat cuvântul pe care Francisc de Assisi l-a adresat într-o zi fraţilor predicatori: „Pentru ce vă preamăriţi de convertirea oamenilor? Să ştiţi că i-au convertit fraţii mei simpli cu rugăciunile lor”[6].

Odată, în timpul unui dialog ecumenic, un frate penticostal m-a întrebat – nu din polemică, ci pentru a încerca să înţeleagă – de ce noi catolicii o numim pe Maria „Steaua evanghelizării”. A fost ocazie şi pentru mine ca să reflectez asupra acestui titlu atribuit Mariei de Paul al VI-lea, la încheierea enciclicei Evangelii nuntiandi. Am ajuns la concluzia că Maria este steaua evanghelizării pentru că nu a dus un cuvânt deosebit unui poporul deosebit, aşa cum au făcut şi cei mai mari evanghelizatori din istorie; a dus Cuvântul făcut trup şi l-a dus (şi fizic) întregii lumi! N-a predicat niciodată, n-a rostit decât foarte puţine cuvinte, dar era plină de Isus şi oriunde mergea se răspândea parfumul său, aşa încât Ioan Botezătorul a simţit asta încă din sânul mamei sale. Cine poate nega că Fecioara de Guadalupe a avut un rol fundamental în evanghelizarea şi în credinţa poporului mexican?

Vorbind unui mediu din Curie, mi se pare corect să scot în evidenţă contribuţia pe care o pot da – şi pe care o dau de fapt – evanghelizării cei care îşi petrec majoritatea timpului lor în spatele unui birou şi tratează chestiuni aparent străine de evanghelizare. Dacă el concepe propria muncă drept slujire adusă Papei şi Bisericii; dacă reînnoieşte din când în când această intenţie şi nu permite ca preocuparea carierei să învingă în inima sa, modestul angajat dintre Congregaţie contribuie la evanghelizare mai mult decât un predicator de meserie, dacă acesta caută să placă mai mult oamenilor decât lui Dumnezeu.

  1. Cum se devine evanghelizatori

Dacă angajarea pentru evanghelizare este a tuturor, să încercăm să vedem care sunt premisele şi în ce condiţii se devine cu adevărat evanghelizatori. Prima condiţie ne este sugerată de cuvântul pe care Dumnezeu l-a adresat lui Abraham: „Ieşi din ţara ta şi du-te” (cf. Gen 12,1). Nu există misiune şi trimitere fără o ieşire prealabilă. Vorbim adesea despre o Biserică „în ieşire”. Trebuie să ne dăm seama că prima poartă prin care să ieşim nu este cea a Bisericii, a comunităţii, a instituţiilor, a sacristiilor; este cea a „eu”-lui nostru. A explicat bine asta, într-o ocazie, papa Francisc: „A fi în ieşire, spunea el, înseamnă înainte de toate a ieşi din centru pentru a-i lăsa lui Dumnezeu locul în centru”. Conform unei expresii a lui Theilhard de Chardin, trebuie „să ne descentrăm de noi înşine şi să recentrăm pe Cristos”. Mai intens decât strigătul adresat lui Abraham este cel pe care Isus îl adresează celui pe care-l cheamă să colaboreze cu el în vestirea Împărăţiei: „Porneşte, ieşi din eu-l tău, lepădă-te de tine însuţi! Atunci totul devine al meu. Viaţa ta se schimbă, faţa mea devine a ta. Nu mai trăieşti tu, ci eu trăiesc în tine”. Este unicul mod pentru a învinge înmulţirea de invidii, gelozii, temeri de a pierde reputaţia, supărări, resentimente, situaţii de antipatie care umplu inima omului vechi; pentru a fi „locuiţi” de Evanghelie şi a răspândi parfum de Evanghelie.

Biblia ne oferă o imagine care conţine mai multe adevăruri decât întregi tratate de pastoraţie a vestirii: aceea a cărţii mâncate care se citeşte în Ezechiel: „M-am uitat şi, iată, era o mână întinsă spre mine, iar în ea, un sul de carte. El l-a desfăşurat înaintea mea şi, iată, era scris şi pe faţă, şi pe spate: erau scrise pe el lamentaţiuni, gemete şi vaiete. El mi-a zis: «Fiul omului, mănâncă ceea ce găseşti, mănâncă sulul acesta şi mergi să vorbeşti casei lui Israel!». Am deschis gura şi m-a făcut să mănânc sulul acesta. Şi mi-a zis: «Fiul omului, hrăneşte-ţi pântecele şi umpleţi măruntaiele cu sulul acesta pe care eu ţi-l dau!». Eu l-am mâncat şi era în gura mea dulce ca mierea” (Ez 2,9-3,3; cf. şi Ap 10,2).

Există o diferenţă enormă între cuvântul lui Dumnezeu simplu studiat şi proclamat şi cuvântul lui Dumnezeu mai înainte „mâncat” şi asimilat. În primul caz se spune despre un predicator care „vorbeşte ca o carte tipărită”; dar nu se ajunge astfel la inima oamenilor, pentru că la inimă ajunge numai ceea ce porneşte din inimă. „Cor ad cor loquitur”, era motoul fericitului cardinal Newman.

Reluând imaginea lui Ezechiel, autorul Apocalipsului aduce o mică, dar semnificativă variantă. Spune că acea carte înghiţită era aşa de dulce ca mierea pe buze, dar amară ca fierea în măruntaie (cf. Ap 10,10). Da pentru că, înainte de a răni ascultătorii cuvântul trebuie să-l rănească pe vestitor, să-i arate păcatul său şi să-i determine la convertire.

Nu este muncă de o zi. Însă există un lucru care se poate face într-o zi, chiar astăzi: să fim de acord cu această perspectivă, să luăm decizia irevocabilă, cât ne stă în putinţă, de a nu mai trăi pentru noi înşine, ci pentru Domnul (cf. Rom 14,7-9). Toate acestea nu pot fi numai rod al efortului ascetic al omului; sunt şi lucrare a harului, rod al Duhului Sfânt. „Şi, ca să nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru El (Cristos), care a murit şi a înviat pentru noi, l-a trimis de la tine, Părinte, pe Duhul Sfânt ca pârgă a darului tău credincioşilor”. Aşa ne face liturgia să ne rugăm în rugăciunea euharistică a IV-a.

Este simplu să ştim cum se obţine Duhul Sfânt în vederea evanghelizării. E suficient să vedem cum l-a obţinut Isus şi cum l-a obţinut Biserica însăşi în ziua de Rusalii. Luca aşa descrie evenimentul botezului lui Isus: „În timp ce tot poporul era botezat, a fost botezat şi Isus şi, pe când se ruga, cerul s-a deschis şi Duhul Sfânt a coborât asupra lui” (Lc 3,21-22). Rugăciunea lui Isus a sfâşiat cerurile şi a făcut să coboare Duhul Sfânt şi acelaşi lucru s-a întâmplat pentru apostoli. Duhul Sfânt, la Rusalii, a venit asupra lor în timp ce erau „într-un cuget stăruind în rugăciune” (Fap 1,14).

Efortul pentru o angajare misionară reînnoită este expus la două pericole principale. Unul este inerţia, lenea, faptul de a nu face nimic şi a lăsa ca să facă alţii totul. Celălalt este lansarea într-un activism uman febril şi gol, cu rezultatul de a pierde puţin câte puţin contactul cu izvorul cuvântului şi al eficacităţii sale. Ar fi şi acesta o îndreptare spre faliment. Cu cât creşte volumul activităţii, cu atât trebuie să crească volumul rugăciunii. Se obiectează: acest lucru este absurd; timpul este cel care este! De acord, dar cel care a înmulţit pâinile, oare nu va putea înmulţi şi timpul? De altfel, este ceea ce face Dumnezeu încontinuu şi ceea ce experimentăm în fiecare zi. După ce ne-am rugat, facem aceleaşi lucruri în mai puţin de jumătate din timp.

Se mai spune: Dar cum să stăm liniştiţi ca să ne rugăm, cum să nu alergăm, când arde casa? Este adevărat şi acest lucru. Dar imaginaţi-vă această scenă: un echipaj de pompieri a primit o alarmă şi se porneşte cu sirenele deschise spre locul incendiului; dar, ajuns în acel loc, îşi dă seama că nu are în rezervoare nici măcar o picătură de apă. Aşa suntem noi, când alergăm să predicăm fără a ne ruga. Nu că va lipsi cuvântul; dimpotrivă, cu cât ne rugăm mai puţin cu atât vorbim mai mult, dar sunt cuvinte goale, care nu ajung la nimeni.

  1. Evanghelizare şi compasiune

Alături de rugăciune, un alt mijloc pentru a-l obţine pe Duhul Sfânt este corectitudinea de intenţie. Intenţia în a-l predica pe Cristos poate să fie poluată de diferite motive. Sfântul Paul prezintă câteva în Scrisoarea către Filipeni: din gelozie, din invidie, din spirit de ceartă şi de rivalitate (Fil 1,15-17). Motivul care le cuprinde pe toate celelalte este însă unul singur: lipsa de iubire. Sfântul Paul spune: „Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor” (1Cor 13,1).

Experienţa m-a făcut să descopăr un lucru: că poate fi vestit Isus Cristos din motive care au puţin de-a face sau chiar n-au de-a face cu iubirea. Se poate vesti pentru prozelitism, pentru a găsi, în creşterea numărului de adepţi, o legitimare pentru propria biserică mică, în special dacă este de întemeiere proprie, sau recentă. Se poate vesti, luând la literă o frază din Evanghelie, pentru a duce Evanghelia până la marginile pământului (cf. Mc 13,10), în aşa fel încât să se umple numărul aleşilor şi să se grăbească întoarcerea Domnului.

Unele dintre aceste motive nu sunt în ele însele rele. Dar singure nu sunt suficiente. Lipseşte acea iubire şi compasiune genuină faţă de oameni care este sufletul Evangheliei. Evanghelia iubirii nu poate fi vestită decât din iubire. Dacă nu ne străduim să iubim persoanele pe care le avem în faţă, cuvintele se transformă cu uşurinţă în mână în pietre care rănesc şi de care se adăpostesc, aşa cum se adăpostesc din faţa grindinei.

Eu am mereu în faţa ochilor lecţia pe care Biblia, în mod implicit, ne-o dă cu evenimentul lui Iona. Iona este constrâns de Dumnezeu să meargă ca să predice la Ninive. Însă ninivitenii era duşmani ai lui Israel şi Iona nu-i iubea pe niniviteni. El este în mod vizibil mulţumit şi satisfăcut când poate să strige: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus!”. Perspectiva nu pare să-i displacă deloc. Numai că ninivitenii se căiesc şi Dumnezeu îi cruţă de pedeapsă. În acest moment Iona intră în criză. „Ţie îţi este milă – îi spune Dumnezeu scuzându-se – de un ricin… Iar mie să nu-mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care sunt mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni care nu ştiu care-i stânga şi care-i dreapta şi animale multe?” (Iona 4,10 şu). Dumnezeu trebuie să trudească mai mult pentru a-l converti pe el, pe predicator, decât pentru a-i converti pe toţi locuitorii din Ninive!

Aşadar, iubire faţă de oameni. Dar mai ales şi iubire faţă de Isus. Iubirea lui Cristos trebuie să ne stimuleze. „Mă iubeşti? – îi spune Isus lui Petru –. Paşte oile mele” (cf. In 21,15 şu). Trebuie iubit Isus, pentru că numai cel care este îndrăgostit de Isus îl poate proclama lumii cu intimă convingere. Nu vorbim cu pasiune decât de ceea ce suntem îndrăgostiţi.

Proclamând Evanghelia, atât cu viaţa cât şi cu cuvintele, noi nu-i dăm lui Isus numai glorie, îi dăm şi bucurie. Dacă este adevărat că „bucuria Evangheliei umple inima şi viaţa celor care se întâlnesc cu Isus”[7], este adevărat şi că acela care răspândeşte Evanghelia umple de bucurie inima lui Isus. Sentimentul de bucurie şi de bunăstare pe care o persoană îl simte atunci când simte că dintr-o dată curge din nou viaţa într-un membru al său care până atunci era inert sau paralizat, este un mic semn al bucuriei pe care o simte Cristos atunci când simte că Duhul său dă din nou viaţă vreunui membru mort din trupul său.

Există, în Biblie, un cuvânt pe care nu-l observasem niciodată până acum: „Ca răcoarea zăpezii în ziua secerişului este împuternicitul fidel pentru cei care l-au trimis: el împrospătează sufletul stăpânului său” (Pr 25,13). Imaginea căldurii şi a răcorii ne face să ne gândim la Isus pe cruce care strigă: „Mi-e sete!”. El este marele „secerător” însetat de suflete, pe care suntem chemaţi să-l împrospătăm cu slujirea noastră umilă şi evlavioasă adusă Evangheliei. Fie ca Duhul Sfânt, „principal agent al evanghelizării”, să ne facă să-i dăm lui Isus această bucurie, cu cuvintele sau cu faptele, după carisma şi funcţia pe care o are în Biserică fiecare dintre noi.

[1] Fericitul Paul al VI-lea, Evangelii nuntiandi, nr. 75.

[2] Sloganul este al lui Marshall McLuhan, Understanding Media. The Extensions of Man, Mc Graw Hill, New York 1964.

[3] DV, 2.

[4] Marshall McLuhan, The Medium and the Light: Reflections on Religion, eds. Eric McLuhan and Jacek Szklarek (Eugene, OR: Wipf and Stock 1999), pag. 103.

[5] EN, 41.

[6] Celano, Vita Seconda, CXXIII, 164 (FF, 749).

[7] Papa Francisc, Evangelii gaudium, 1.

Pr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.