Categorii

A șopti Evanghelia la inima Asiei

„Unul din harurile cele mai mari pe care l-am primit – şi pentru care îi mulţumesc Domnului – este să pot desfășura activitatea mea într-o ţară în care Cristos încă nu este cunoscut”. Sunt cuvintele părintelui Giorgio Marengo, 45 de ani, torinez de la „Missionari della Consolata”: de 16 ani trăieşte în Mongolia, în micul centru din Arvaiheer. În ajunul Zilei Misionare Mondiale care se celebrează duminică, 20 octombrie, în Luna Misionară Extraordinară, relatează la Vatican Insider propria experienţă în ţara asiatică şi reflectă asupra operei de evanghelizare a Bisericii.

Mongolia, caracterizată de ierni extrem de rigide (temperaturile ajung şi la -40o), este locuită de trei milioane de persoane, în mare majoritate de religie budistă; catolicii sunt 1.500. Biserica a ajuns în această ţară abia în 1992 când – la cererea guvernului care tocmai stabilise relaţii diplomatice cu Sfântul Scaun – au venit primii misionari. Astăzi sunt şapte parohii şi circa șaizeci de misionari şi misionare de diferite naționalități şi Congregații care se întâlnesc cu regularitate pentru a examina împreună problemele, a coordona activitățile şi a proiecta noi inițiative. Angajați în domeniul social, educativ şi sanitar, în decursul anilor au întemeiat școli, spitale, institute pentru invalizi, centre de primire şi de asistență; şi s-au dedicat vestirii, catehezei, administrării sacramentelor.

Ajutat de un confrate şi de trei surori de la „Missionarie della Consolata”, părintele Giorgio conduce misiunea din Arvaiheer unde botezații, an după an, au devenit 38, majoritatea adulți. Acest mic grup de călugări, angajat în activitatea pastorală, a demarat proiecte fie în domeniul educativ, cu activități de susținere a studiului, casă după-școală şi un centru preșcolar (pentru copii între 2 şi 5 ani), fie în domeniul social cu asistarea persoanelor mai vulnerabile (inclusiv numeroșii alcoolizați) şi cursuri de cusut destinate populaţiei feminine.

Dumneavoastră aţi publicat recent un volum intitulat „A șopti Evanghelia în ţara veșnicului soare albastru” (Urbaniana University Press). De ce aţi folosit imaginea șoptitului?

Expresia „a șopti Evanghelia la inima Asiei” este a unui episcop indian, monseniorul Thomas Menamparampil: când am auzit-o, în urmă cu câţiva ani, m-a impresionat imediat şi am înțeles că descria bine natura angajării misionare în Mongolia şi în țările asiatice. Șoptitul este un simbol potrivit: face trimitere fie la relație, pentru că se șoptește numai celui pe care-l cunoaștem deja, fie la conținutul a ceea ce se revelează, pentru că se șoptește Acela care este cel care ne trimite şi ne ține în viaţă: Cristos, care trebuie întâlnit în inimă. Misionarul nu este un comis-voiajor şi Evanghelia nu este un produs de situat pe piață.

Aici, pentru a construi adevărate relaţii, trebuie să ne mișcăm cu curaj, dar şi cu delicatețe, umilinţă, respect deoarece cultura mongolă este foarte bogată şi articulată, aş spune chiar elegantă: de exemplu, raporturile sunt conduse de un cod precis de comportament care se revelează expresie a valorilor spirituale profunde, nu simplu formalism. Este nevoie de ani şi de multă muncă pentru a cunoaște bine această cultură.

Care este bucuria cea mai mare pe care aţi experimentat-o în acești ani?

Bucuria cea mai mare este de a putea însoți persoanele la întâlnirea cu Isus. Mă înduioșează mult să observ uimirea lor atunci când, în timpul întâlnirilor de cateheză (întemeiate pe Scriptură şi lectio divina), descoperă viaţa Sa, moartea şi învierea Sa. Ceea ce impresionează mai mult este milostivirea Domnului, care iartă mereu şi ridică după căderi: aici sacramentul reconcilierii este foarte iubit.

A însoți un popor la întâlnirea cu Isus, a-i susține pe cei care încep să-l urmeze, a răspunde la întrebări (uneori chiar surprinzătoare) despre El impune să nu se considere nimic sigur, să se dea ascultare profundă fiecărei persoane, să se încerce de a fi cât mai transparent posibil şi a trăi cu coerența pe care credincioşii o aşteaptă de la mine. Impune să se meargă la esențialul credinţei şi acesta este, pentru mine, un mare har.

Ce implică acest drum spre esenţial?

Implică fie a experimenta toată nepotrivirea mea şi a lăsa spațiu acțiunii Domnului fie a sta tot mai unit cu El în favoarea tuturor şi – în special când apar probleme dificile – a înălța cu intensitate deosebită rugăciuni de mijlocire. Noi preoţii împreună cu surorile am hotărât să dedicăm o oră pe zi adorației, acelei rămâneri cu Domnul care ajută să vedem lumea cu ochii săi. Cu laude, invocații, implorări – uneori şi lacrimi – ne rugăm pentru persoanele care ne sunt încredințate şi pentru a putea deveni, păcătoşi cum suntem, instrumente cât mai adaptate posibil pentru lucrarea lui Dumnezeu: pentru El este cel care atinge şi convertește inimile. A observa o persoana care-l întâlnește pe Cristos înseamnă a vedea harul în acțiune.

Într-un context ca acela occidental, condus de legile pieței, care determină la optimizarea energiilor şi resurselor şi premiază eficiența şi rezultatele, există ispita pentru misionari, şi mai în general pentru poporul lui Dumnezeu, de a se lăsa cuprinși de neliniștea recoltei şi de a pierde bucuria semănatului?

Da, ispita de a înţelege evanghelizarea în termeni de eficiență şi optimizare, de a judeca viaţa Bisericii după criterii umane şi non-evanghelice, de a evalua autenticitatea experienţei de credinţă după numărul de persoane pe care le implică, există pentru toţi. Am învățat că modul cel mai bun pentru a ne adăposti de ea este întoarcerea la cuvintele lui Isus: de exemplu la parabola semănătorului, care înainte de a arunca sămânța nu selecționează terenurile pe baza randamentului, şi la imaginile folosite pentru a descrie Împărăția lui Dumnezeu: un grăunte de muştar, o bucățică de drojdie, un pic de sare. Ceea ce contează este autenticitatea experienţei creştine trăite de credincioşi, nu numărul lor.

Neliniștea recoltei riscă să ducă la pierderea sărbătorii care se face în cer pentru fiecare „oaie”, „monedă”, „fiu” regăsiți şi a invitației de a ne bucura cu Domnul (Lc 15).

Da. Mi-am dat seama că dacă noi misionarii ne lăsăm prea mult târâți de dorința – în sine bună – de a proiect mereu noi inițiative şi activități, ajungem să pierdem această sărbătoare şi să nu ne bucurăm împreună cu Dumnezeu pentru credinţa încolțită în inima unei persoane. Şi ajungem să neglijăm însoțirea de care are nevoie fiecare. Aici în Mongolia raportul discipol-învățător este foarte simţită: fie credincioşii fie cei care încă nu-l cunosc pe Isus cer colocvii personale şi eu încerc mereu să fiu disponibil. Mă gândesc de exemplu la doi tineri soți: într-o seară au bătut la ușa mea invitându-mă la cină pentru că voiau să ştie cine era acest Isus despre care vorbeam la misiune: de atunci ne întâlnim în mod obișnuit, adesea în locuința lor, care este un ger (cortul mongol tipic), pentru a continua dialogul pornind de la numeroasele lor întrebări. Îngrijirea atentă a fiecărei persoane mă ajută să primesc invitaţia lui Isus la sărbătoare.

Catolicii din Mongolia trăiesc ca o povară faptul că sunt puțini? Şi cum este trăit de dumneavoastră?

A deveni creştini, în Mongolia, nu este ușor: cere o bună doză de curaj şi determinare. Am admiraţie sinceră faţă de credincioşii noştri, care adesea îndură umiliri datorită alipirii lor de Cristos. Totuşi ei, probabil şi pentru că nu au termeni de comparație, nu trăiesc ca o povară faptul că sunt puțini. Şi nici eu. Am înțeles că atunci când este experienţă autentică de comunitate numerele nu contează: frumusețea credinţei care apare în inima persoanelor, celebrările euharistice la care credincioşii participă cu entuziasm, rugându-se cu intensitate emoționantă, îmi dau bucurie mare. Adaug o consideraţie: din motive istorice şi culturale comunitățile catolice au fost mereu o minoritate în Orient; cred că astăzi istoria, bogăția experienţei lor, modul lor de a trăi credinţa, pot spune mult credincioșilor din Occident care îndură condiția de a fi devenit minoritate.

De Cristina Uguccioni

(După Vatican Insider, 19 octombrie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.