Categorii

A-şi juca viaţa în slujba reconcilierii. Meditaţia papei în timpul întâlnirii cu parohii şi preoţii din Roma

Papa a mers joi dimineaţa, 7 martie, în bazilica „Sfântul Ioan din Lateran” pentru tradiţionala întâlnire de la începutul Postului Mare cu parohii şi preoţii din dieceza de Roma. Ajuns puţin înainte de ora 11.00, Francisc a spovedit câţiva preoţi. Apoi, după reflecţia introductivă a cardinalului vicar Angelo De Donatis, a ţinut meditaţia pe care o publicăm în continuare.

Bună ziua, vouă tuturor!

Mereu este frumos să ne întâlnim aici, în fiecare an, la începutul Postului Mare, pentru această liturgie a iertării lui Dumnezeu.  Ne face bine – îmi face bine şi mie! – şi simt în inimă o mare pace, acum când fiecare dintre noi a primit milostivirea lui Dumnezeu şi a dăruit-o altora, fraţi ai săi. Trăim acest moment prin ceea ce este el realmente, ca un har extraordinar, un miracol permanent al duioşiei divine, în care încă o dată reconcilierea lui Dumnezeu, soră a Botezului, ne înduioşează, ne spală cu lacrimile, ne regenerează, ne redă frumuseţea originară.

Această pace şi această recunoştinţă care din inima noastră se înalţă la Domnul ne ajută să înţelegem cum întreaga Biserică şi fiecare dintre fiii săi trăieşte şi creşte graţie milostivirii lui Dumnezeu. Mireasa Mielului devine „fără pată sau rid” (Ef 5,27) prin darul lui Dumnezeu, frumuseţea sa este punctul de sosire al unui drum de purificare şi de transfigurare, adică al unui exod la care Domnul o invită permanent: „Iată, o voi duce în pustiu şi-i voi vorbi la inimă” (Os 2,16). Nu trebuie să încetăm niciodată să ne atenţionăm reciproc cu privire la ispita autosuficienţei şi a autocomplăcerii, ca şi cum am fi popor al lui Dumnezeu prin iniţiativa noastră sau prin meritul nostru. Această concentrare asupra noastră înşine este foarte urâtă şi ne va face rău mereu: fie autosuficienţa în a face sau păcatul oglinzii, fie autocomplăcerea: „Ce frumos sunt! Ce bun sunt!”. Nu suntem popor al lui Dumnezeu prin iniţiativa noastră, prin meritul nostru; nu cu adevărat, noi suntem şi vom fi pentru totdeauna rodul acţiunii milostive a Domnului: un popor de orgolioşi făcuţi mici de umilinţa lui Dumnezeu, un popor de mizerabili – să nu ne fie frică să spunem acest cuvânt: „sunt mizerabil” – făcuţi bogaţi de sărăcia lui Dumnezeu, un popor de blestemaţi făcuţi drepţi de Cel care s-a făcut „Blestematul” atârnat pe lemnul crucii (cf. Gal 3,13). Să nu uităm asta niciodată: „fără mine nu puteţi face nimic” (In 15,5). O repet, Învăţătorul ne-a spus: „fără mine nu puteţi face nimic”. Şi astfel se schimbă treaba, nu sunt eu cel care mă privesc în faţa oglinzii, nu sunt eu centrul activităţilor, chiar şi centrul rugăciunii, de atâtea ori… Nu, nu, este El centrul. Eu sunt în periferie. El este centrul, El este cel care face totul, şi asta cere de la noi o sfântă pasivitate – aceea care nu este sfântă este lenea, nu, aceea nu – o sfântă pasivitate în faţa lui Dumnezeu, în faţa lui Isus mai ales, El este cel care face lucrurile.

Iată pentru ce timpul Postului Mare este cu adevărat un har: ne permite să ne resituăm în faţa lui Dumnezeu lăsând ca El să fie totul. Iubirea sa ne ridică din praf (aminteşte-ţi că fără mine eşti praf, ne-a spus ieri Domnul), Duhul său suflat încă o dată asupra nărilor noastre ne dăruieşte viaţa celor înviaţi. Mâna lui Dumnezeu, care ne-a creat după chipul şi asemănarea misterului său trinitar, ne-a făcut multipli în unitate, diferiţi dar inseparabili unii de alţii. Iertarea lui Dumnezeu, pe care am celebrat-o astăzi, este o forţă care restabileşte comuniunea la toate nivelurile: între noi preoţii în unica preoţime diecezană; cu toţi creştinii, în unicul trup care este Biserica; cu toţi oamenii, în unitatea familiei umane. Domnul ne prezintă unii altora şi ne spune: iată fratele tău, „os din oasele tale, carne din carnea ta” (cf. Gen 2,23), cel cu care eşti chemat să trăieşti „iubirea care nu încetează niciodată” (1Cor 13,8).

Pentru aceşti şapte ani de drum diecezan de convertire pastorală, care ne despart de Jubileul din 2025 (am ajuns la al doilea) v-am propus cartea Exodului ca paradigmă. Domnul acţionează, atunci ca şi astăzi, şi transformă un „non-popor” în popor al lui Dumnezeu. Aceasta este dorinţa sa şi proiectul său şi cu privire la noi.

Ei bine, ce face Domnul când trebuie să constate cu tristeţe că Israel este un popor „încăpăţânat” (Ex 32,9), „înclinat la rău” (Ex 32,22) ca în episodul despre viţelul de aur? Începe o lucrare răbdătoare de reconciliere, o pedagogie înţeleaptă, în care El ameninţă şi consolează, face să se conştientizeze consecinţele răului făcut şi decide să uite păcatul, pedepseşte lovind poporul şi vindecă rana pe care a provocat-o. Chiar în textul din Ex 32-34, pe care-l veţi propune în Postul Mare spre meditare comunităţilor voastre, Domnul pare că a luat o decizie radicală: „Eu nu voi merge în mijlocul tău” (Ex 33,3). Când Domnul se închide, se îndepărtează. Noi avem experienţa acestui lucru, în momentele urâte, de dezolare spirituală. Dacă vreunul dintre voi nu cunoaşte aceste momente, îl sfătuiesc să meargă să vorbească cu un bun duhovnic, cu un părinte spiritual, pentru că îţi lipseşte ceva în viaţă; nu ştiu ce este, dar a nu avea dezolare… nu este normal, aş spune că nu este creştin. Noi avem astfel de momente. Nu voi mai merge în fruntea ta; îl voi trimite pe îngerul meu (cf. Ex 32,34) să te preceadă pe drum, dar eu nu voi veni. Când Domnul ne lasă singuri, fără prezenţa sa, şi noi suntem în parohie, lucrăm şi ne simţim angajaţi dar fără prezenţa Domnului, în dezolare… Nu numai în consolare, în dezolare. Gândiţi-vă la asta.

Pe de altă parte, poporul, probabil din nerăbdare sau simţindu-se abandonat (pentru că Moise întârzia să coboare de pe munte), l-a pus deoparte pe profetul ales de Dumnezeu şi i-a cerut lui Aron să construiască un idol, imagine mută a lui Dumnezeu, care să meargă în fruntea sa. Poporul nu tolerează absenţa lui Moise, este în dezolare şi nu tolerează şi caută imediat un alt Dumnezeu pentru a fi comod. Uneori, când noi nu avem dezolare, se poate întâmpla ca să avem idoli. „Nu, mă simt bine, cu ceea ce am mă descurc…”. Nu vine niciodată tristeţea abandonării lui Dumnezeu. Ce face Domnul când noi îl „scoatem afară” – cu idolii – din viaţa comunităţilor noastre, pentru că suntem convinşi că ne suntem suficienţi nouă înşine? În acel moment idolul sunt eu: „Nu, mă descurc… Mulţumesc… Nu te preocupa, mă descurc”. Şi nu se simte acea nevoie de Domnul, nu se simte dezolarea absenţei Domnului.

Dar Domnul este viclean! Reconcilierea pe care El vrea s-o ofere poporului va fi o lecţie pe care israeliţii şi-o vor aminti pentru totdeauna. Dumnezeu se comportă ca un amant refuzat: dacă tu chiar nu mă vrei, atunci plec! Şi ne lasă singuri. Este adevărat, noi putem să ne descurcăm singuri, pentru câtva timp, şase luni, un an, doi ani, trei ani, chiar şi mai mult. La un moment dat asta explodează. Dacă noi mergem înainte singuri, explodează această autosuficienţă, această autocomplăcere a singurătăţii. Şi explodează rău, explodează rău. Mă gândesc la cazul unui preot bun, bun, călugăr, l-am cunoscut bine. Era strălucitor. Dacă era o problemă în vreo comunitate, superiorii se gândeau la el pentru a rezolva problema: un colegiu, o universitate, era bun, bun. Dar era evlavios al „sfintei oglinzi”: se privea mult pe sine însuşi. Şi Dumnezeu a fost bun cu el. Într-o zi l-a făcut să simtă că era singur în viaţa, că a pierdut mult. Şi n-a îndrăznit să-i spună Domnului: „Dar eu am rezolvat asta, asta, asta…”. Nu, imediat şi-a dat seama că era singur. Şi harul cel mai mare pe care ni-l poate da Domnul, pentru mine este harul cel mai mare: acel om a plâns. Harul plânsului. A plâns pentru timpul pierdut, a plâns pentru că sfânta oglindă nu-i dăduse ceea ce el se aştepta de la el însuşi. Şi a început de la capăt, cu umilinţă. Când Domnul pleacă, pentru că noi îl alungăm, trebuie să cerem darul lacrimilor, să plângem absenţa Domnului. „Tu nu mă vrei, atunci plec”, spune Domnul, şi cu timpul se întâmplă ceea ce s-a întâmplat acestui preot.

Să ne întoarcem la Exod. Efectul este cel sperat: „Când a auzit poporul aceste cuvinte grele, toţi au plâns; şi nimeni nu şi-a pus hainele de sărbătoare pe el” (Ex 33,4). Israeliţilor nu le-a scăpat faptul că nicio pedeapsă nu este aşa de grea ca această decizie divină care contrazice numele său sfânt: „Eu sunt cel care sunt!” (Ex 3,14): expresie care are un sens concret, nu abstract, traductibil probabil „eu sunt cel care este şi va fi aici, alături de tine”. Când îţi dai seama că El a plecat, pentru că tu l-ai alungat, este un har a simţi asta. Dacă nu-ţi dai seama, este suferinţa. Îngerul nu este o soluţie, ba chiar ar fi martorul permanent al absenţei lui Dumnezeu. Pentru aceasta reacţia poporului este tristeţea. Acesta este un alt lucru periculos, pentru că există o tristeţe bună şi o tristeţe rea. Acolo trebuie să se discearnă, în momentele de tristeţe: cum este tristeţea mea, de unde vine? Şi uneori este bună, vine de la Dumnezeu, de la absenţa lui Dumnezeu, ca în acest caz; alteori este o autocomplăcere, şi ea, nu-i adevărat?

Ce am simţi noi dacă Domnul Înviat ne-ar spune: continuaţi cu activităţile voastre ecleziale şi cu liturgiile voastre, dar nu voi mai fi Eu prezent şi nu voi mai acţiona Eu în sacramentele voastre? Din moment ce, atunci când luaţi deciziile voastre, vă bazaţi pe criterii lumeşti şi nu evanghelice (tamquam Deus non esset) atunci mă dau complet deoparte… Totul ar fi gol, lipsit de sens, n-ar fi altceva decât „praf”. Ameninţarea lui Dumnezeu deschide breşa la intuirea a ce ar fi viaţa noastră fără El, dacă într-adevăr El şi-ar retrage pentru totdeauna Faţa sa. Este moartea, disperarea, iadul: fără mine nu puteţi face nimic. Domnul ne arată încă o dată, pe carnea vie a demascării ipocriziei noastre, ce este realmente milostivirea sa. Dumnezeu îi revelează lui Moise pe munte Gloria sa şi Numele său sfânt: „Domnul, Domnul este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi de adevăr” (Ex 34,6). În „jocul de iubire” dus înainte de Dumnezeu, făcut din absenţă ameninţată şi din prezenţă redată – „Voi merge eu însumi cu tine şi îţi voi da odihnă” (Ex 34,6) – Domnul realizează reconcilierea cu poporul său. Israel iese din această experienţă dureroasă, care îl va marca pentru totdeauna, cu o maturitate nouă: este mai conştient despre cine este Dumnezeul care l-a eliberat din Egipt, este mai lucid în înţelegerea adevăratelor pericole ale drumului (am putea spune: îi este mai mult teamă de el însuşi decât de şerpii din pustiu!). Este bun acest lucru: a ne fi un pic frică de noi înşine, de atotputernicia noastră, de şmecheriile noastre, de ascunderile noastre, de jocul nostru dubli… Un pic de frică. Dacă ar fi posibil, să ne fie mai mult frică de asta decât de şerpi, pentru că acesta este un adevărat venin. Şi poporul, astfel, este mai unit în jurul lui Moise şi al Cuvântului lui Dumnezeu pe care el îl vesteşte. Experienţa păcatului şi a iertării lui Dumnezeu este ceea ce a permis Israelului să devină un pic mai mult poporul care îi aparţine lui Dumnezeu. Am făcut această liturgie penitenţială şi am trăit experienţa păcatelor noastre; şi a spune păcatul este un lucru care ne deschide la milostivirea lui Dumnezeu, pentru că de obicei păcatul se ascunde. Noi ascundem păcatul nu numai lui Dumnezeu, nu numai aproapelui, nu numai preotului, ci nouă înşine. „Cosmetica” a mers aşa de înainte, în asta: suntem specialişti să machiem situaţiile. „Da, dar nu este chiar atât, se înţelege…”. Şi un pic de apă pentru a ne spăla de cosmetică face bine tuturor, pentru a vedea că nu suntem aşa de frumoşi: suntem urâţi, urâţi şi în lucrurile noastre. Dar fără a dispera, pentru că este Dumnezeu, îndurător şi milostiv, care este mereu în spatele nostru. Este milostivirea sa care ne însoţeşte.

Iubiţi fraţi, acesta este sensul Postului Mare pe care-l vom trăi. În exerciţiile spirituale pe care le veţi predica persoanelor din comunităţile voastre, în liturgiile penitenţiale pe care le veţi celebra, să aveţi curajul de a propune reconcilierea Domnului, de a propune iubirea sa pasionată şi geloasă.

Rolul nostru este ca acela al lui Moise: o slujire generoasă adusă operei de reconciliere a lui Dumnezeu, o „intrare în jocul” iubirii sale.

Este frumos modul în care Dumnezeu îl implică pe Moise, îl tratează într-adevăr ca prieten al său: îl pregăteşte înainte ca el să coboare de pe munte avertizându-l de pervertirea poporului, acceptă ca el să fie mijlocitor pentru fraţii săi, îl ascultă în timp ce îi aminteşte jurământul pe care El, Dumnezeu, l-a făcut lui Abraham, Isac şi Iacob. Putem să ne imaginăm că Dumnezeu a zâmbit când Moise l-a invitat să nu se contrazică, să nu se facă de râs în ochii egiptenilor şi să nu fie mai slab decât zeii lor, să aibă respect faţă de Numele său sfânt. Îl provoacă prin dialectica responsabilităţilor: „Poporul tău, pe care tu, Moise, l-ai scos din Egipt”, pentru ca Moise să răspundă subliniind că nu, poporul îi aparţine lui Dumnezeu, El este cel care l-a scos din Egipt… Şi acesta este un dialog matur, cu Domnul. Când vedem că poporul pe care noi îl slujim în parohie, sau oriunde, s-a îndepărtat, noi avem această tendinţă de a spune: „Sunt credincioşii mei, este poporul meu”. Da, este poporul tău, dar în mod vicarial, să spunem aşa: poporul este al Său! Şi atunci să mergem să-i reproşăm: „Priveşte poporul tău ce face”. Acest dialog cu Domnul.

Dar inima lui Dumnezeu a tresăltat de bucurie când a auzit cuvintele lui Moise: „Dacă tu ai ierta păcatul lor […] Altminteri, şterge-mă din cartea ta pe care ai scris-o!” (Ex 32,32). Şi acesta este unul din cele mai frumoase lucruri ale preotului, ale preotului care merge în faţa Domnului şi se expune pentru poporul său. „Este poporul tău, nu al meu, şi tu trebuie să ierţi” – „Nu, dar…” – „Eu plec! Eu cu tine nu mai vorbesc. Şterge-mă”. Este nevoie de „pantaloni”, pentru a vorbi aşa cu Dumnezeu! Dar noi trebuie să vorbim aşa, ca bărbaţi, nu ca laşi, ca bărbaţi! Pentru că asta înseamnă că eu sunt conştient de locul pe care-l am în Biserică, nu sunt un administrator, pus acolo pentru a duce înainte ceva în ordine. Înseamnă că eu cred, că eu am credinţă. Încercaţi să vorbiţi aşa, cu Dumnezeu.

A muri pentru popor, a împărtăşi destinul poporului orice s-ar întâmpla, până la a muri pentru el. Moise n-a acceptat propunerea lui Dumnezeu, n-a acceptat corupţia. Dumnezeu se preface că vrea să-l corupă. N-a acceptat: „Nu, nu sunt de acord cu asta. Eu stau cu poporul. Cu poporul tău”. Propunerea lui Dumnezeu era: „Acum, lasă-mă: mânia mea se va aprinde împotriva lor şi-i va mistui; dar pe tine te voi face un popor mare” (Ex 32,10) – iată „corupţia”. Dar cum aşa? Dumnezeu este corupătorul? Încearcă să vadă inima păstorului său. Nu vrea să se salveze pe el însuşi, Moise: de acum el este una cu fraţii săi. Oh, dacă fiecare dintre noi ar ajunge la acest punct, oh! Este urât când un preot merge la episcop să se plângă de credincioşii săi: „Ah, nu se poate, aceşti oameni nu înţeleg nimic, sunt aşa, sunt aşa…, se aruncă timpul…”. Este urât! Ce-i lipseşte acestui om? Atâtea lucruri îi lipsesc acelui preot! Moise nu face asta. Nu vrea să se salveze pe el însuşi, pentru că el este una cu fraţii săi. Aici Tatăl a văzut faţa Fiului. Lumina Duhului lui Dumnezeu a invadat faţa lui Moise şi a schiţat pe faţa sa trăsăturile Răstignitului Înviat, făcând-o luminoasă. Şi când noi mergem acolo ca să luptăm cu Dumnezeu – şi părintele nostru Abraham a făcut asta, acea luptă cu Dumnezeu –, când mergem acolo, să arătăm că ne asemănăm cu Isus, care îşi dă viaţa pentru poporul său. Şi Tatăl zâmbeşte: va vedea în noi privirea lui Isus care a mers la moarte pentru noi, pentru poporul Tatălui, pe noi. Inima prietenului lui Dumnezeu s-a dilatat de acum pe deplin, devenind mare – Moise, prietenul lui Dumnezeu – asemenea cu inima lui Dumnezeu, mult mai mare decât inima umană (cf. 1In 3,18). Cu adevărat Moise a devenit prietenul care vorbeşte cu Dumnezeu faţă către faţă (cf. Ex 33,11). Faţă către faţă! Asta este atunci când episcopul sau părintele spiritual îl întreabă pe un preot dacă se roagă: „Da, da, eu… da, eu cu soacra mă descurc – soacra este breviarul – da, mă descurc, fac laudele, apoi…”. Nu, nu. Dacă tu te rogi, ce înseamnă? Dacă tu te expui pentru poporul tău în faţa lui Dumnezeu. Dacă tu mergi ca să lupţi cu Dumnezeu pentru poporul tău. Asta înseamnă a se ruga, pentru un preot. Nu a face prescripţiile. „Ah, părinte, dar atunci breviarul nu mai merge?”. Nu, breviarul merge, dar cu această atitudine. Tu eşti acolo, în faţa lui Dumnezeu şi poporul tău în urma ta. Şi Moise este şi păzitorul Gloriei lui Dumnezeu, al secretelor lui Dumnezeu. A contemplat Gloria din spate, a auzit adevăratul său Nume pe munte, a înţeles iubirea sa de Tată.

Iubiţi fraţi, privilegiul nostru este unul enorm! Dumnezeu cunoaşte „goliciunea noastră ruşinoasă”. M-a impresionat când am văzut originalul [Sfintei Fecioare Maria] Odigitria din Bari: nu este ca acum, un pic îmbrăcat cu hainele pe care le pun în icoane creştinii orientali. Este Sfânta Fecioară Maria cu pruncul gol. Mi-a plăcut aşa de mult încât Episcopul de Bari, mi-a dat o copie, mi-a dăruit-o şi am pus-o acolo în faţa uşii mele. Şi îmi place – spun asta pentru a împărtăşi o experienţă – îmi place dimineaţa, când mă scol, când trec prin faţa ei, să-i spun Sfintei Fecioare Maria ca să păzească goliciunea mea: „Mamă, tu cunoşti toate goliciunile mele”. Acesta este un lucru mare: a-i cere Domnului – din goliciunea mea – a-i cere ca să păzească goliciunea mea. El le cunoaşte pe toate. Dumnezeu cunoaşte „goliciunea noastră ruşinoasă”, şi totuşi nu încetează să se folosească de noi pentru a oferi oamenilor reconcilierea. Suntem foarte săraci, păcătoşi, şi totuşi Dumnezeu ne ia pentru a mijloci pentru fraţii noştri şi pentru a împărţi oamenilor, prin mâinile noastre deloc nevinovate, mântuirea care regenerează.

Păcatul ne desfigurează şi trăim cu durere experienţa umilitoare atunci când noi înşine sau unul dintre fraţii noştri preoţi sau episcopi care cade în prăpastia fără fund a viciului, a corupţiei sau, şi mai rău, a delictului care distruge viaţa celorlalţi. Simt să împărtăşesc cu voi durerea şi chinul insuportabile pe care le provoacă în noi şi în tot trupul eclezial valul scandalurilor de care ziarele din lumea întreagă sunt de acum pline. Este evident că adevărata semnificaţie a ceea ce se întâmplă trebuie căutată în duhul răului, în duşmanul care acţionează cu pretenţia că este stăpânul lumii, aşa cum am spus la liturgia euharistică la sfârşitul Întâlnirii despre protecţia minorilor în Biserică (24 februarie 2019). Şi totuşi să nu ne descurajăm, Domnul purifică Mireasa şi ne converteşte pe toţi la El, ne face să experimentăm încercarea pentru ca să înţelegem că fără El suntem praf. Ne mântuieşte de ipocrizie, de spiritualitatea aparenţelor. El suflă Duhul său pentru a reda frumuseţe Miresei sale, surprinsă în adulter flagrant. Ne va face bine să luăm astăzi capitolul 16 din Ezechiel. Aceasta este istoria Bisericii. Aceasta este istoria mea, poate să spună fiecare dintre noi. Şi la sfârşit, dar prin ruşinea ta, tu vei continua să fi păstorul. Căinţa noastră umilă, care rămâne tăcută printre lacrimi în faţa monstruozităţii păcatului şi a măreţiei insondabile a iertării lui Dumnezeu, aceasta, această căinţă umilă este începutul sfinţeniei noastre.

Să nu vă fie teamă să vă jucaţi viaţa în slujba reconcilierii dintre Dumnezeu şi oameni: nu ne-a fost dată nicio altă măreţie secretă decât această dăruire a vieţii pentru ca oamenii să poată cunoaşte iubirea sa. Viaţa unui preot este adesea marcată de neînţelegeri, suferinţe tăcute, uneori persecuţii. Chiar şi de păcate pe care numai El le cunoaşte. Sfâşierile dintre fraţii din comunitatea noastră, neprimirea Cuvântului evanghelic, dispreţuirea săracilor, resentimentul alimentat de reconcilieri care n-au avut loc niciodată, toate acestea ne pot lua somnul şi ne pot lăsa în neputinţă. În schimb să credem în conducerea răbdătoare a lui Dumnezeu, care face lucrurile în timpul său, să lărgim inima şi să ne punem în slujba Cuvântului reconcilierii.

Ceea ce am trăit astăzi în această catedrală să propunem în comunităţile noastre. În liturgiile penitenţiale pe care le vom trăi în parohii şi în prefecturi, în acest timp al Postului Mare, fiecare va cere iertare lui Dumnezeu şi fraţilor de păcatul care a ameninţat comuniunea eclezială şi a sufocat dinamismul misionar. Cu umilinţă – care este o caracteristică proprie a inimii lui Dumnezeu, dar pe care noi aşa de greu ne-o însuşim – să mărturisim unii altora că avem nevoie ca Dumnezeu să ne replăsmuiască viaţa.

Fiţi voi primii care cereţi iertare fraţilor voştri. „A ne acuza pe noi înşine este un început sapienţial, legat de teama de Dumnezeu” (ibid.). Va fi un semn frumos dacă, aşa cum am făcut astăzi, fiecare dintre voi se va spovedi la un confrate şi în liturgiile penitenţiale din parohie, în faţa ochilor credincioşilor. Vom avea faţa luminoasă, ca Moise, dacă noi cu ochi înduioşaţi vom vorbi altora despre milostivirea care s-a folosit pentru noi. Este drumul, nu există altul. Astfel îl vom vedea pe demonul orgoliului căzând ca fulgerul din cer, dacă va avea loc miracolul reconcilierii în comunităţile noastre. Vom simţi că suntem un pic mai mult poporul care-i aparţine Domnului, în mijlocul căruia merge Dumnezeu. Acesta este drumul.

Şi vă urez un bun Post Mare!

Acum aş vrea să adaug un lucru care mi-a fost cerut să-l fac. Unul din modurile concrete pentru a trăi un Post Mare de caritate este să contribuim cu generozitate la campania „Precum în cer, aşa şi pe stradă”, cu care Caritas-ul nostru diecezan vrea să răspundă la toate formele de sărăcie, primind şi susţinând pe cel care are nevoie. Ştiu că în fiecare an răspundeţi cu generozitate la acest apel, dar anul acesta vă cer o angajare mai mare pentru ca toată comunitatea şi toate comunităţile să fie într-adevăr implicate personal.

Înainte de a încheia întâlnirea, papa a dăruit celor prezenţi micul volum „Reconcilierea «soră a botezului»”, o publicaţie a diecezei de Roma care adună câteva texte pentru Oficiul lecturilor din zilele din Postul Mare luate din cartea omonimă scrisă de episcopul de Mantova, Gianmarco Busca. „Este micul volum – a explicat cardinalul De Donatis – care ne va însoţi în Postul Mare, ca a doua lectură, aşa cum am făcut anul trecut: aceeaşi dimensiune a breviarului, astfel vom fi ajutaţi să-l avem aproape. Aşadar, prefecţii distribuie toate aceste volume, eventual îl puteţi lua şi pentru cei care nu sunt prezenţi”. Apoi, adresându-se papei, a spus: „Eu, în numele tuturor spun un mulţumesc cu adevărat din toată inima, dumneavoastră, care aţi venit astăzi aici, ca în fiecare an. Ceea ce vă pot spune în numele tuturor, în afară de mulţumesc, este că noi continuăm să vă susţinem cu rugăciunea noastră zilnică”. Răspunzând la cuvintele sale pontiful a spus:

Am nevoie de asta, am nevoie de rugăciune. Rugaţi-vă pentru mine. Unul din lucrurile care-mi place din această [broşură] este bogăţia Sfinţilor Părinţi: a ne întoarce la Sfinţii Părinţi. În urmă cu puţin timp, într-o parohie din Roma a fost prezentată o care, „Nevoia de paternitate” cred că se numeşte; toate sunt texte ale Sfinţilor Părinţi după diferite tematici: virtuţile, Biserica… Întoarcerea la Sfinţii Părinţi ne ajută mult pentru că este o mare bogăţie. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.