Categorii

„A merge dincolo de contrapoziţiile dintre episcopi şi noile carisme”

Episcopi-carismeO invitaţie la „colaborare reciprocă” între episcopi şi noile mişcări şi agregări, depăşind „orice sterilă contrapoziţie sau juxtapunere”, este conţinută în scrisoarea Iuvenescit Ecclesia (Biserica reîntinereşte), aprobată de Papa Francisc şi publicată astăzi de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a cardinalului Gerhard Ludwig Müller. Un document, pentru a folosi cuvintele teologului Piero Coda, care a luat parte la conferinţa de presă de prezentare în Vatican, ce îşi înfige rădăcinile în Conciliul al II-lea din Vatican, dar asumă un caracter de actualitate deosebită într-o perioadă istorică în care Joseph Ratzinger a luat numele lui Benedict de Norcia şi iezuitul Jorge Mario Bergoglio, care îi invită pe catolici la o misionaritate reînnoită, a asumat numele Sărăcuţului din Assisi, „semne ale unei inedite şi promiţătoare conştientizări – încă de la vârfurile Bisericii – a reciprocităţii dintre darurile ierarhice şi darurile carismatice”.

„În perioada post-conciliară am asistat la o înflorire neaşteptată şi năvalnică a multor astfel de realităţi, favorizând şi răspândirea unei reflecţii asupra carismelor, aşa cum n-a exista vreodată înainte în istoria Bisericii”, a spus la conferinţa de presă cardinalul Müller, care cu secretarul dicasterului, arhiepiscopul Luis Ladaria, a semnat acest document adresat episcopilor. „Acest text, ajuns de acum la o fizionomie definitivă a sa după atâţia ani de reelaborare – studiul a început în anul 2000 – vrea de fapt să se insereze în cadrul acestei consideraţii a carismelor, ca moment autoritar care trasează câteva linii fundamentale, pentru a relansa în mod corect şi adecvat reflecţia despre ele. Îndeosebi, a părut necesar să se ofere păstorilor şi credincioşilor o consideraţie sigură şi încurajatoare a relaţiei dintre aceste daruri, care au însufleţit viaţa Bisericii, în special cu apariţia, în trecutul recent, a «mişcărilor» şi a noilor comunităţi ecleziale. Scopul acestui document – a subliniat cardinalul german – este acela de a favoriza, printr-o aprofundată conştiinţă a elementelor esenţiale referitoare la darurile ierarhice şi carismatice, şi dincolo de orice sterilă contrapoziţie sau juxtapunere, o ordonată comuniune, relaţie şi sinergie a lor, în vederea unui reînnoit elan misionar eclezial şi a acelei «convertiri pastorale» la care ne cheamă încontinuu Papa Francisc”. Textul a fost aprobat de Papa Francisc într-o audienţă din 14 martie şi este semnat la 15 mai 2016, solemnitatea de Rusalii.

Scrisoarea subliniază că „antiteza dintre o Biserică instituţională de tip iudeo-creştin şi o Biserică carismatică de tip paulin, afirmată de anumite interpretări ecleziologice reductive, nu are în realitate un fundament adecvat în textele din Noul Testament. Departe de a situa carismele de o parte şi realităţile instituţionale de altă parte, sau de a opune o Biserică «a carităţii» unei Biserici «a instituţiei», Paul adună într-o unică listă pe cei care sunt purtători de carisme de autoritate şi învăţare, de carisme care folosesc pentru viaţa obişnuită a comunităţii şi de carisme mai răsunătoare”. După ce i-a citat pe Papii Ioan Paul al II-lea (care a creat conceptul de „coesenţialitate” între darurile Bisericii), Benedict al XVI-lea şi Francisc, „este posibil aşadar – subliniază documentul – să se recunoască o convergenţă a magisteriului eclezial recent asupra coesenţialităţii dintre darurile ierarhice şi carismatice. O contrapoziţie a lor, ca şi o juxtapunere a lor, ar fi simptom al unei înţelegeri eronate sau insuficiente a acţiunii Duhului Sfânt în viaţa şi în misiunea Bisericii”. În acest sens, „naşterea de eventuale tensiuni cere din partea tuturor practicarea unei carităţi mai mari, în vederea unei comuniuni şi a unei unităţi ecleziale tot mai profunde”. De altfel, în text se subliniază că „şi celibatul, cerut preoţilor în venerabila tradiţie latină, este în mod clar în linia darului carismatic; el nu este în primul rând funcţional, ci «reprezintă o conformare specială cu stilul de viaţă al lui Cristos însuşi», în care se realizează dăruirea deplină de sine cu referinţă la misiunea conferită prin sacramentul Preoţiei”.

Este necesar „să se evite ca să se conceapă ca o contra-putere faţă de episcopi”, a subliniat la rândul său cardinalul Marc Ouellet, prefect al Congregaţiei Episcopilor; „textul clarifică, teologic şi pornind de la Sfânta Scriptură şi de la viaţa Bisericii, cum să se integreze mai bine dimensiunea carismatică îmbrăţişând noile forme şi formele antice sau tradiţionale”. Celui care întreba dacă Papa Francisc este prea carismatic sau prea ierarhic, cardinalul canadian a răspuns că Pontiful „cu modul său de a fi păstor îi ajută pe toţi episcopii să fie mai atenţi în a discerne, în a însoţi şi în a primi, răspunzând la o nevoie a Bisericii în urmarea realităţii credinţei aşa cum este trăită în zilele noastre cu dificultăţile doctrinale, disciplinare, sacramentale”.

Cu acest document, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, a subliniat la rândul său monseniorul Piero Coda, membru al Comisiei Teologice Internaţionale, „arată calitatea de dicaster care oferă clarificări teologice care hrănesc drumul Bisericii: există o sinergie constitutivă în misterul Bisericii între darurile carismatice şi continua, multiforma şi variata erupţie carismatică, ce nu se poate codifica pentru că este în mâna directă a Duhului Sfânt şi răspunde, din timp în timp, la necesităţile şi la instanţele poporului lui Dumnezeu, privind la întreaga omenire, la rănile, cererile şi întrebările sale”. Teologul a amintit o intervenţie din 1998 în care cardinalul de atunci Ratzinger vorbea despre acele „valuri de mişcări, care revalorizează încontinuu aspectul universalist al misiunii apostolice şi radicalitatea Evangheliei, şi tocmai pentru aceasta folosesc să asigure vitalitate şi adevăr spirituale Bisericilor locale”. În sfârşit, monseniorul Coda l-a citat pe părintele Divo Barsotti, mistic florentin care dorea apariţia în Biserică a unei mişcări religioase de o „putere de iubire” neobişnuită care, spunea el, „trebuie să apară de la laici. Benedict şi Francisc erau laici. Misiunea ierarhiei, căreia îi revine să legifereze, este de un control pentru ca asistenţa divină, neîndoielnică, să ferească Biserica de a cădea în eroare, dar mişcarea nu este realizată de ierarhie”. În perioada actuală, a încheiat el după aceea, „există probabil ceva inedit şi acest document atestă asta: Papa Ratzinger care a voit să preia numele lui Benedict de Norcia, şi Papa Bergoglio, un fiu spiritual al sfântului Ignaţiu, care – primul Papă în istorie – a luat numele Sărăcuţului din Assisi, sunt probabil semne ale unei inedite şi promiţătoare conştientizări – încă de la vârfurile Bisericii – a reciprocităţii dintre darurile ierarhice şi darurile carismatice. Ceea ce doreşte acest document, la toate nivele, pentru întregul popor al lui Dumnezeu”.

La conferinţa de presă a oferit mărturia sa şi Carmen Aparicio Valls, profesor la facultatea de teologie din Universitatea Pontificală Gregoriana şi membru al Instituţiei Tereziane. La o întrebare cu privire la ideea recentă, prospectată de Papa Francisc, despre o comisie de studiu cu privire la diaconese, cardinalul Müller s-a limitat să răspundă că e vorba despre o „temă istorică” asupra căreia a reflectat în urmă cu zece ani Comisia Teologică Internaţională şi căreia el însuşi a dedicat deja trei cărţi.

De Iacopo Scaramuzzi

(După Vatican Insider, 14 iunie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.