Categorii

100 DE ANI de când Episcopul Alexandru Theodor Cisar a redeschis „Inima Diecezei”

1920 – OCTOMBRIE – 2020: Din nou… la SEMINARUL DIN IAȘI
100 DE ANI de când Episcopul Alexandru Theodor Cisar a redeschis „Inima Diecezei”
Chiar dacă am scris în ultimele săptămâni două articole despre Seminarul din Iași, consider că e bine să evidențiem un aspect important din activitatea episcopului Alexandru Theodor Cisar: grija față de Seminarul din Iași, motivație pentru care „și-a luat asupra sa orice jertfă, pentru a nu tărăgăna deschiderea Seminarului, deoarece orice an de întârziere producea un gol în rândul preoților”.
Întorcându-se din prima sa vizită pastorală prin comunitățile Diecezei de Iași, care a avut loc între 5 și 21 septembrie (stil vechi) 1920, când episcopul Cisar însoțit de secretarul său, pr. Mihai Robu, au vizitat comunitățile din Mircești, Iugani, Gherăești, Șcheia, Tămășeni, Săbăoani, Răchiteni, Adjudeni, Hălăucești, Mogoșești, Traian, Roman, Târgu Trotuș, Târgu Ocna, Tuta, Slănic Moldova, Onești, Grozești, Bahna, Nicorești, Satu Nou, Pârgărești, Dărmănești, Bogata, Dofteana, Dărmănești, Ferdinand, Botești, Zăpodia, Tupilați, Valea Albă, Breaza, Bârgăuani și alte localități unde a avut diferite întâlniri, Preasfințitul Cisar s-a concentrat pentru a găsi soluții urgente și viabile pentru a redeschide Seminarul Catolic din Iași.
În anul 1916, din cauza intrării României în Primul Război Mondial, Seminarul din Iași și-a suspendat cursurile, seminariștii fiind trimiși în familiile lor sau au fost încorporați în unități militare sanitare. În același timp, clădirea nouă a Seminarului de pe Copou, unde fusese mutat Seminarul în anul 1907 după închiderea Institutului „Cipariu” deschis de episcopul Dominic Jaquet, a fost preluată de autoritățile militare și transformată în spital. După terminarea războiului, în lipsa unui episcop de Iași care să coordoneze formarea lor, cei opt seminariști rămași din promoțiile anterioare au fost trimiși să finalizeze studiile teologice la colegii teologice din Roma, Genova și Sarzano. Documentele ne arată că încă din primăvara anului 1915, Crucea Roșie ceruse de la Episcopul Camilli permisiunea de a închiria clădirea Seminarului de pe Copou, în cazul în care România va intra în război. Răspunsul Episcopului, dat la 29 mai 1915, este afirmativ. Episcopul pune însă următoarele condiții: în localul Seminarului să nu fie aduși soldați răniți care să fie infectați de vreo boală molipsitoare; atât localul cât și obiectele de menaj se vor da pe baza unui inventar, în urma căruia vor fi predate înapoi; Crucea Roșie să se oblige să remedieze toate defecțiunile care se vor ivi și va achita toate spesele către Stat în această perioadă; biblioteca și capela să rămână neocupate; etc.
Chiar dacă în majoritatea localităților vizitate, noul episcop de Iași a fost primit de credincioși ca pe un oaspete de seamă, episcopul fiind escortat în multe cazuri de grupuri de călăreți, a sesizat numărul insuficient al preoților necesari pentru o activitate pastorală rodnică. Parohiile aveau multe filiale, unele dintre ele destul de mari, iar preoții nu puteau răspunde tuturor solicitărilor credincioșilor. Momentul cel mai așteptat era cel al Liturghiei pontificale, la care episcopul ținea și cuvântul de învățătură, urmată apoi de ceremonia acordării sacramentului Mirului, sau – după caz – de sfințirea bisericii, consacrarea altarului, sfințirea monumentelor dedacte eroilor catolici căzuți pentru câmpul de luptă etc. Între aceste ceremonii religioase episcopul participa la diverse serbări susținute de copii și tineri, precum și la unele întâlniri oficiale cu oameni de afaceri sau din viața politică. În multe locuri, credincioșii au cerut expres două favoruri: PREOȚI și BISERICI.
Întrucât era prevăzută o a doua vizită pastorală în Dieceza al cărui păstor era, programată în perioada 28 septembrie – 17 octombrie 1920, fiind programate vizite în Butea, Oțeleni, Buhonca, Buruienești, Roman, Tămășeni, Văleni, Traian (Bacău), Satu Nou, Buhoci, Furnicari, Tamași, Cleja, Horgești, Răcătău, Recea, Basga, Faraoani, Valea Seacă, Valea Mare, Bacău, Răducăneni, Huși și Galați, s-a stabilit ca ziua redeschiderii Seminarului să fie 18 OCTOMBRIE 1920. Întrucât, la 10 septembrie 1918, clădirea Seminarului de pe Copou a fost închiriată „pentru un an Ministerului de Război” și în acel timp (octombrie 1920) era ocupată abuziv de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” şi folosită sub denumirea de „Căminul Latin”, episcopul Cisar a decis ca Seminarul să se redeschidă în clădirea de lângă sediul episcopiei, unde funcționa și Școala parohială.
În vederea reorganizării Seminarului, Preasfințitul Cisar l-a numit rector pe părintele Diomede Ulivi, care fusese deja de două ori la conducerea instituției: între anii 1907-1909 și 1910-1911. Acesta era născut, la 16 februarie 1872, în Italia, la Piera‑Santa. La puțin timp după nașterea lui părinții săi au venit în România și s‑au stabilit la Hălăucești. A intrat în Seminarul din Iași în toamna anului 1886, numărându‑se printre primii trei elevi ai acestei instituții. A fost sfințit preot în ziua de 14 ianuarie 1896, iar după hirotonire a fost numit profesor și prefect la Institutul „Cipariu”. În anul 1900, a plecat pentru patru ani în Elveția, la Fribourg, pentru specializare, luând doctoratul în litere și filozofie. Revenit în țară, a fost numit paroh la Bârgăuani, iar apoi la Răchiteni. În anul 1907 conducerea Seminarului din Iași a fost încredințată pentru prima dată preoților seculari, iar preotul Diomede Ulivi a fost numit rector. La 13 aprilie 1909, a demisionat din această funcție, dar a revenit după un an de zile. În 1911 a plecat, pentru trei ani, ca misionar în Statele Unite ale Americii, iar la întoarcere a fost numit paroh de Pustiana și decan de Trotuș. Așadar, în octombrie 1920, i s‑a încredințat pentru a treia oară conducerea Seminarului din Iași, fiind totodată și administrator al Parohiei Iași. Dornic de a studia, va părăsi din nou România, în octombrie 1923, s‑a îndreptat spre Polonia, iar de aici a mers în Italia. În anul 1925 a revenit în țară și a fost numit paroh de Focșani. În anul 1927 a fost numit pentru a patra oară rector al Seminarului din Iași, funcție pe care a păstrat‑o până la 3 august 1930. Ca rector al Seminarului diecezan s‑a remarcat printr‑un spirit apostolic înflăcărat, muncind necontenit pentru binele spiritual și material al seminariștilor: ținea aproape zilnic o meditație, era împreună cu seminariștii la rugăciune, la masă, în recreație, la muncă și mergea deseori la plimbare cu ei.
Întorcându-se din vizita pastorală pe care a efectuat-o în parohiile Diecezei de Iași, episcopul Cisar „la 18 (5) octombrie, în casele de lângă Catedrală, a deschis iarăși Seminarul Episcopal din Iași. Mgr. Alexandru Cisar a socotit acest lucru ca una din cele mai mari datorii ale sale. Și cu tot dreptul. Preoții sunt ajutorii Episcopului. Prin munca lor se păstrează credința în inima creștinilor, prin râvna lor ajung oamenii la fericirea veșnică. Și tocmai Seminarul pregătește viitori preoți potrivit cu înalta lor menire pe acest pământ. Deși timpurile sunt atât de neprielnice, totuși Î.P.S. Sa a luat asupră-și orice jertfă, numai ca să nu se tărăgăneze mai mult deschiderea Seminarului, deoarece fiecare an de întârziere ar însemna un gol foarte mare pentru lucrătorii din via Domnului. El și-a pus întreaga încredere în Dumnezeu și a făcut apel la credincioșii Eparhiei sale să vină în ajutor cu orice socotesc de cuviință. Nădăjduim că glasul Păstorului nostru va găsi răsunet în inimile credincioșilor. Să-și aducă aminte fiecare că fără preoți nu poate dăinui religiunea în plinătatea ei pe acest pământ, căci ar fi lipsită de două sacramente atât de însemnate: Euharistia și Spovada. Acest lucru îl pricep cel mai bine tocmai aceia cari nu au un preot în mijlocul lor”.
Prin intermediul revistei „Lumina creștinului”, episcopul și conducerea Seminarului au făcut un apel insistent pentru susținerea acestei „Inimi a Diecezei”: „Rugăm deci din parte-ne pe toți catolicii a socoti de o sfântă datorie ca să ajute la întreținerea Seminarului, fie prin bani, fie prin alimente, sub orice formă. Să fie siguri că Preasfânta Inimă a lui Isus, a cărei cinstitori sunt, îi va răsplăti cât mai îmbelșugat atât în cele vremelnice dar mai ales în cele ale sufletului”. Tot în paginile revistei găsim menționate numele parohiilor și persoanelor care au susținut în acea toamnă Seminarul redeschis după mai mult de patru ani de „suspendare”: „După încheerea acestori rânduri au sosit trei căruțe din Oțeleni cu diferite cereale pentru Seminar. Ele au fost strânse de la săteni prin stăruința inimosului P. Paroh Gh. Istoceanu. Tot astfel au sosit de la Gherăești două căruțe cu cartofi pentru acelaș scop. Mihai Doboș din David (Parohia Bârgăoani) a dăruit Seminarului o vacă cu vițel. Dl. Zoldan Zoldy a trimis Î.P.S. Sale una mie lei tot pentru Seminar. Suntem siguri că aceste daruri sunt numai un început și că vor urma și altele”. Așa a și fost. Din dispoziția Preasfințitului Cisar, la Crăciunul anului 1920 s-au făcut colecte pentru Seminarul Diecezan de Iași. Ele au fost publicate, deasemenea în revista „Lumina creștinului” din ianuarie 1921, în ordinea mărimii colectelor: „HUȘI, 1674,15. TĂMĂȘENI, 1100. IAȘI, 912,75. BACĂU, 705. RĂCHITENI, 600. GHERĂEȘTI, 534,75. BÂRGĂOANI, 500. GROZEȘTI, 500. TÂRGU TROTUȘ, 500. SĂBĂOANI, 432. HORLEȘTI, 386. FOCȘANI, 300. PUSTIANA, 300. PRĂJEȘTI, 295. ADJUDENI, 275. RĂDUCĂNENI, 267,10. BUTEA, 261. FARAOANI, 258. VĂLENI, 248. DĂRMĂNEȘTI, 230. OȚELENI, 238,35. VALEA-SEACĂ, 223,75. CLEJA, 214,30. L.BCĂLUGĂRA, 207,75. BOTOȘANI, 94. GALAȚI, 69. PAȘCANI, 51,50. Total: 11.367,40. N.B. Au fost trimise alimente din Gherăești, Butea, Oțeleni și Cioara-Horlești; pentru alimente vândute din cauza greutăților de transport s’a primit din Gherăești lei 1200, Bârgăoani 640; 507.05 și 40. Tămășeni, 650. Săteanul Mihai Doboș din David B Bârgăoani dărui una vacă cu vițel; D-l Z. Zoldy, lei 1000. D-l Dumitru Petrina, din Butea, lei 250. Valea Seacă 302.45. Binevoiește, Doamne, a da drept răsplată viața vecinică tuturor acelora cari ne fac bine pentru numele tău. Amin”.
La data redeschiderii Seminarului, erau la Iași 12 tineri, cărora li s-au alăturat și alții. Dintre aceștia au ajuns preoți doar trei: Petru Pleșca, Anton Trifaș și Iosif Szurgot. Rectorul Diomede Ulivi era ajutat de prefectul de studii și disciplină, pr. Mihai Robu, și de directorul spiritual, pr. Anton Gabor. Cum am spus, cursurile seminariale și cazarea elevilor se făceaun în clădirile de lângă palatul episcopal, deoarece clădirea de pe Copou nu a fost eliberată. Pentru evacuarea acesteia au fost duse tratative numeroase: la 22 octombrie 1921, 13 octombrie 1924, 9 martie 1925, 10 octombrie 1926, 24 noiembrie 1926, 16 ianuarie 1927, 23 august 1927 etc. Orice încercare de retrocedare a clădirii era nesatisfăcătoare pentru Episcopie, până în anul 1929, când Nunțiatura din București lansează un protest către Ministerul de Externe și obține eliberarea imobilului în cauză. Clădirea a fost predată la 26 octombrie 1929, iar în urma reparațiilor suportate de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, în luna noiembrie 1929, Seminarul s-a mutat din nou în clădirea de pe Copou, pe strada Comănescu, cum era denumită în acea vreme.
Pr. Alois Moraru

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.